Cicatricea lunii II

[Lisa Parker]

Ma simteam singura, desi aveam o gramada de lume langa mine si il recapatasem pe JJ si restul trupei. O aveam pe Mina care imi toca creierii in fiecare zi, dar imi placea, aveam nevoie sa simt caldura familiara din nou. Aveam nevoie sa simt ca mi se da atentie, ca cineva isi facea griji pentru mine, ca cuiva ii pasa daca erai vie sau moarta, bine sau rau, fericita sau suparata.
Si acolo erau ei. Oamenii care le faceau pe toate deodata.

Simteam fluturasii dansand ritmic in stomacul meu si ma luase ametealea. Era acolo, langa mine, tinandu-am strans in brate, de parca nu mai vroia sa-mi dea drumul. Senzatia pe care mi-o dadea respiratia lui calda pe ceafea mea. Ma trezise totusi din visare cu o soapta nerasuflata. "O sa fie totul ca inainte. Iti promit"
O promisiune? Da, aveam nevoie. Si-o va tine? Ramanea de vazut. Insa ma simteam confortabil stiindu-l acolo.
In jurul meu, padurea isi arata maiestatea, cu bogatia de copaci, cu coroanele lor dese, cu pasarile care se jucau cautand mancare, cu linistea apasatoare ce prevestea ceva rau. Fosnetul continuu si monoton al frunzelor nu dadea semne de intrusi insa mintea mea nu se putea gandi la altceva. Nimeni nu imi spunea nimic. Macar aflasem ca Mina era devoratoare. Macar atat...
Pana si cicatricea parca se mai retrase. Rosul intens pali in fata unui roz cald, placut, pal. Durerea nu mai era asa insuportabila. Viata mea isi realua cumva cursul spre normaliltate. Sau ceea ce se presupunea ca era normalitatea acum.


Nu mai voiam sa continui in felul acela. Ma distrugea pe dinauntru, si chiar daca nimeni nu stia, si nu va sti vreodata, iubisem acea particica din mine, ma obisnuisem cu ea. Isi avea salasul in corpu meu, in inima mea, in sufletul meu. Dar acum trebuia sa o las sa plece. Caci asta si voia. Sa fie libera, sa nu mai sufere, sa nu mai iubeasca in gol.



Inceputul sfarsitului.