children of the damned

[Lexie Stryder]

• Lexie incuviinta incet la cuvintele lui Kurt, stiind ca este mai mult adevar in ele decat ar fi vrut sa recunoasca. Isi lasa privirea in pamant absenta. Niciodata nu fusese genul care sa se planga. in primul rand, nu ii placea ca cei din jur sa se ingrijoreze pentru ea, pentru ca de obicei erau ceva de genul "esti bine? Dar sigur esti? Mie mi se pare ca nu esti bine. Totusi pari abatuta, ce e cu tine?", ceea ce o scotea din sarite.
  
  Daca spunea ca e bine, sau schimba subiectul, era clar ca nu voia sa vorbeasca despre asta sau nu simtea nevoia. Ceea ce o facea sa se enerveze era faptul ca nu o lasau pana cand nu le spunea sa o lase naibii in pace. Ceea ce nu era prea frumos si se sfarsea ranind persoane importante pentru ea doar pentru ca avea acea personalitate retrasa si usor inchisa in sine care in mod ciudat nu era foarte comuna.
  
  Isi ridica privirea cand ii auzi vocea lui Kurt, firul gandurilor rupandu-se brusc. Se incrunta cand ii auzi intrebarea, si se gandi bine inainte sa ii raspunda.
  "Nu," spuse sincer, incercand sa ii evite privirea. "Am ranit oameni. Si prin tortura si prin situatii emotionale dificile, insa nu am omorat niciodata pe nimeni. Poate ti se pare ceva ciudat, ceva neobisnuit pentru o viperina, si mai ales pentru o Devoratoare, insa nu cred ca as putea trai cu asa ceva. Recunosc, daca as stii ca a fost un accident, sau ca persoana aceea a murit cu un scop, cu un ideal care nu ar fi al meu personal, atunci ar fi destul de ok, insa altfel, pur si simplu nu m-as mai putea privi in oglinda."