pay to play

[Vincent Thorbjörn]

• Începu să râdă la spusele fetei-femeii, la naiba, nu ştia cum să o vadă-, şi se bucură în sinea sa că nu fusese uitat. Pe vremea aceea, nici el nu ştia prea multe despre materia pe care o preda, aşa că, în loc să terorizeze elevii cu cunoştinţe vagi şi obositoare, încerca mereu să pună în scena tot felul de piese, sperând că aşa vor învăţa câte ceva-şi prin ei referindu-se şi la el-.
  "Ehh, oi îmbătrâni eu, dar nu scăpaţi voi de mine", răspunse el, înlăturând gândurile despre romanul pe care îl continua în minte.
  
  Auzind întrebarea lui Lexie, se gândi o clipă, încercând să-şi aducă aminte ce făcuse în ultimii ani. Se refugiase în scris şi în ziarul pe care plănuia să-l facă şi mai bun decât era deja, Profetul Zilei.
  "Dar cine spune că am plecat vreodată? Am fost mereu aici, în voi toţi, dar nu aţi avut cunoştinţă de mine, domnişoară Stryder. Domnişoară, da? Sper că nu voi fi nevoit să ţi te adresez cu doamnă", continuă.
  
  Îşi aduse aminte de Lauren, şi de greşeala pe care o făcuse prin însuratul cu ea, fiind tânăr, neexperimentat şi vulnerabil. Oamenii din zilele astea se grăbeau tot mai mult cu căsătoriile, şi începea să se simta bătrân şi singur, deşi nu era deloc nici una dintre acestea două. Era în "floarea vârstei", cum se spune, şi întotdeauna putea găsi pe cineva cu care să-şi petreacă timpul.