little wildrose

[Evan F. Lovel]

• Îi venea să se prindă de tejghea şi să se dea cu capul de ea în repetate rânduri. Era ceva la fata aia, ceva ce nu mai întâlnise niciodată. Avea un dar să enerveze omul până să vrea să se spânzure sau să se sufoce cu o pernă. Şi, tot în acelaşi timp, Edmund îşi dădu seama că nici nu voia să plece. Cum gândi asta îşi puse la îndoială sănătatea mintală, însă nu reuşi mai mult, că fata puse o nouă întrebare.
  Mda, sigur, de parcă avea să îi spună fix ei.
  Însă îl cuprinse parcă un sentiment puternic să îi mărturisească ce nu spusese nimănui, despre viaţa lui, casa lui, animalele lui, pasiunile lui; voia să îi ceară părerea despre culoarea pereţiilor, despre bandajarea dragonilor, despre scrisorile pentru mama sa.
  Îşi scutură capul şi o privi suspicios pentru câteva secunde. Fata se uita inocentă la el, fără vreo baghetă în mână. Îşi dădu seama că nu aruncase nicio vrajă asupra lui şi ridică sticla, uitându-se curios la ea, de parcă s-ar fi aşteptat să fie otrăvită.
  Acum era pe jumătate amuzat, pe jumătate nervos, două sentimente atât de diferite, încât tot ce reuşi fu să ridice din umeri şi să arate ţâfnos spre sticla din care îşi plănuise să nu mai bea.
  "Am avut nevoie de o băutură rece," se răsti el. "Dar tu, Rază de Lună? Ai venit să-mi luminezi instinctele animalice şi să îmi deschizi cel de-al treilea ochi?"
  Îşi dădu seama că spusese ultima replică pe un ton mai mult ironic şi amuzat decât nepoliticos şi rece.