my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

Jack&Lexie

“Don't walk behind me; I may not lead.
Don't walk in front of me; I may not follow.
Just walk beside me and be my friend.”

• Nu era nimic de făcut. În afară de teme, lucru pe care Jack nu l-ar fii considerat nici dacă i-ai topi ochii cu sare. Hogwarts-ul era într-o agitaţie continuă, fiecare elev, profesor sau vizitator umblând de colo-colo, cu paşii lor repezi, ce parcă repetau în continuu: A început Cupa... A început Cupa...
  Agitaţia nu îl atinsese deloc şi pe el. Se simţea mult mai bine stând într-un colţ, fumându-şi ocazionalele ţigări, observând agitaţia cu o expresie degajată şi o flacără amuzată jucându-i în ochi. Îi vedea pe toţi, îi auzea pe toţi, problema era că nu se uita la toţi şi nu îi asculta pe toţi. Ca de obicei, îl interesau problemele ce îl priveau exact personal.
  Desigur, ştia cam tot ce se întâmpla. Ştia că Viperinii se împuţinaseră, ştia că Ochi-de-Şoimii se înmulţiseră, vedea toată agitaţia Caselor pentru a pune mâna anul acesta pe Cupă. Şi cu toţii ziceau cu o siguranţă de neclintit în voce: "Cupa va fii a noastră!"
  Însă la sfârşit, doar unul va învinge, iar Jack nu îşi pierdea timpul făcând planuri sau încercând să ghicească care Casă va fii cea norocoasă.
  Partea cea mai rea era că, la un moment dat, te plictiseai să te distrezi de agitaţia celorlalţi. În ultima vreme, tot ce se citea în ochii lui Jack când se uita la mulţime era nepăsare şi o anumită răceală puţin necaracteristică. Deşi degajarea nu-l părăsise, Cupa devenise un subiect plictisitor, pe care se străduia cât putea de mult să îl evite.
  Îşi lăsă geanta lângă pat şi fleacurile pe care le avea în buzunare pe noptieră, lăsându-şi la el doar bagheta şi câteva bomboane de la Lorzii Mierii (nu ştiai niciodată când ţi se făcea foame), apoi coborî înapoi în Pivniţa aproape pustie. Ieşi şi urcă scările coridorului întunecat, apoi, se trezi inspirând aerul rece al serii în pragul Holului Mare.
  Cu mâinile în buzunar, Jack se opri o clipă pentru a admira priveliştea. Niciodată nu îl atinse tablourile sentimentale, însă, atunci când vedea gazonul verde al Hogwarts-ului, întunericul ce punea stăpânire pe Pădurea Interzisă, micile licăriri sclipitoare de la ferestrele căsuţei Paznicului Vânatului, şi marea salcie impunătoare de la capătul opus, ştia că îşi găsise o a doua casă la Castel.
  Realiză dintr-o dată că nu era singur şi se întoarse plictisit, convins că urma să dea de belea dacă era vreun profesor. Şi, ce să vezi, norocul îi surâdea! În faţa lui, cu frumuseţea aceea naturală despre care nu mai conteneau să îi vorbească amicii lui, şi cu părul blond căzându-i în valuri pe umeri, era profesoara de Poţiuni şi Şefa Casei Viperinilor.
  Îi surâse liniştit.
  "Bună seara, miss Stryder. Frumos amurg pentru o plimbare."