my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack o privi amuzat pe fidela Viperină. Ştia că şi ea se agita pentru Cupă. Era, într-un mod destul de întortocheat pentru Jack pentru a nu se obosi să îl dezlege, de înţeles. Era Şefă de Casă.
  Totuşi, nici nu putea să spună cât de mult îl amuza această autoritate a profesilor. Probabil că acesta fusese de la început motivul pentru care Jack se grăbise să iasă afară pe înserat. Spera să îl prindă cineva, pentru ca seara să devină dintr-o dată interesantă şi amuzantă. Sau poate nu. Nu puteai spune că Jack făcea lucruri de genul ăsta pentru anumite motive.
  Îşi drese glasul şi îi zâmbi oarecum galant, înclinându-şi capul.
  "Ştiu că eşti profesoară, miss Stryder, însă mai ai ceva lucruri de învăţat. Cred că primul dintre ele ar fi că nu toţi elevi se lasă convinşi după nişte vorbe goale. Nu vreau să fiu nepoliticos, însă nădăjduiesc să cred că dacă eu vreau să fac o plimbare la amurg, niciun profesor nu mă poate târî înapoi în pat."
  Era perfect conştient că fusese nepoliticos, şi, contrar vorbelor sale, din tonul lui se înţelegea clar că nu-i păsa dacă era sau nu politicos. Avusese grijă să pună acelaşi accent ca şi ea pe cuvântul "profesori", însă el îl făcuse cumva să sune urât. Vorbele sale erau, sub un strat de politeţe prefăcută, îmbibate într-o ironie aproape batjocoritoare şi insolentă, pe care Jack era sigur că Lexie le prinsese. Ochii îi scânteiară de la amuzamentului pe care i-l oferea jocul pe care tocmai îl crease.
  "Poţi să scazi puncte de la Viperini. Mie chiar nu-mi pasă," spuse Jack sincer. "Însă cred că ţie ţi-ar păsa, miss Stryder," ridică el din umeri.