my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack nu se putu abţine şi începu să râdă, un râs puţin batjocoritor, dar plăcut şi nicidecum ironic. Ce-i mai plăcea când începeau să se aprindă ! Ştia el ce înseamnă viaţa şi avea de gând să mărturisească, prin proprie experienţă, că nu era deloc plăcută atunci când îţi lipseau resurse şi companii. Însă atunci când ai tot ceea ce trebuie, viaţa putea fii o dulceaţă şi acest lucru vroia să îl privească Jack.
  "Miss Stryder, dacă aş fii dorit să aud plângeri în legătură cu incorectitudinea vieţii şi singurătatea, m-aş fii dus de mult acasă, la tatăl meu," îi spuse el, cu un surâs pe faţă şi o notă de ironie în voce. "Acum, dacă nu te superi, mi-ar plăcea să deviem subiectul de conversaţie la unul mai plăcut şi aş fii onorat dacă m-ai putea însoţii în această plimbare de seară."
  Se întoarse doar pe jumătate spre scările ce duceau pe gazonul de un verde ce pălise acum, întrerupt în multe locuri de smocuri de iarbă uscată, invinând-o să o ia înaintea lui.
  Era o adevărată plăcere pentru Jack să aibă o companie interesant. Fiind o fire energică şi explozivă, ultimele câteva zile de monotonie fuseseră un coşmar pentru Jack, iar acum se simţea din nou bine, din nou în elementul său. Spera ca Lexie să vină cu el, pentru că, altfel, era sigur că plictiseala va continua şi în acea seară.