my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack zâmbi maliţios, însă îşi ascunse zâmbetul de Lexie, care deschidea drumul în faţa lui. În sfârşit, cineva dornic de ceva acţiune. Şi cine ar fii crezut că e chiar Miss-Profesoară-Şefă-de-Casă-la-Viperini-de-Poţiuni? Merseră umăr la umăr în semi-întuneric pe gazon, fără să ştie nici unul pe unde o luară. Se făcu linişte pentru câteva minute, singurul zgomot fiind strigătul bufniţelor ce treceau deasupra lor. Luna răsărea pe cer, iar soarele apunea, cel mai bun moment, singurul în care soarele şi luna se vedeau. Îşi aminti de acea legendă oribilă despre cei doi îndrăgostiţi, pedepsiţi pentru dragostea lor interzisă. Femeia devenise luna, iar bărbatul, soarele, iar singurul moment de întâlnire dintre cei doi era acesta.
  "Ar trebui să ne oprim dacă nu vrem să fim omorâţi," spuse Jack, continuând însă să meargă. "Sau măcar să fim mai cu băgare de seama ; ajungem imediat la Salcia Bătăuşă."
  Îi zâmbi lui Lexie, salcia conturându-se pe cerul sângeriu.
  "Totuşi, care e motivul pentru care o profesoară atât de respectabilă să plimbă seara prin castel şi acceptă plimbări nocturne cu elevii?" întrebă Jack, cu o nuanţă de ironie obişnuită în glas. Totuşi, era curios cu adevărat...