my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack se opri şi el, luându-se după Lexie. Se apropiau într-adevăr de Salcia Bătăuşă, însă, surprinzător, Jack nu se simţea ameninţat. Se întrebă când va apărea în viaţa lui lucrul de care se va simţi cu adevărat ameninţat.
  - Şi mie îmi place, spuse el, oferind un zâmbet sincer. Era destul de uşor să fii relaxat în compania lui Lexie. Ceea ce era surprinzător pentru că pe Jack îl plictisea compania profesoriilor, pentru că de obicei vorbeau numai despre materia lor. Lexie, în schimb, nu pomenise niciun cuvânt despre poţiuni, iar Jack spera să o ţină aşa toată seara.
  Îi observă privirea brusc înfiebântată, cu o strălucire de frică amestecată cu adrenalină, entuziasm şi dorinţă. Jack îşi spuse că Lexie era unul dintre puţinii oameni cărora le putea citi aproape toate sentimentele pe faţă. Şi chiar aşa şi era ! Ochii ei erau ca nişte porţi deschise spre ceea ce simţe sufletul şi Jack se întrebă dacă Lexie era în stare să mintă.
  Aceste prime impresii pe care şi le făcu despre Viperină se conturară în mintea lui, formând chipul fetei încoronat ca un înger şi cu două aripi inocente întinzându-se splendid. Alungă imaginea aceea din minte. Era Viperin doar trebuia să aibă şi ceva rău.