my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Pentru câteva momente, Jack fu orbit de strălucirea lunii şi a stelelor ce se reflectau în ferestrele murdare. Erau într-un local gol, întunecat şi jegos. Capul de Mistreţ.
  Jack se gândi să-şi puteau permite un minut de odihnă, aşa că se trânti pe un scaun cu spatele la Lexie şi vomită pe podeaua prăfuită. Mirosul usturător îi invadă nările şi simţi că urma să vomite din nou, aşa că se ridică şi deschise larg unul dintre geamuri.
  Aerul rece al nopţii era o binecuvântare pentru fruntea lui fierbinte şi plină de transpiraţie. Inspiră o dată, apoi de două ori, însă nu închise ochii nicio secundă. Ştia că încă sunt în pericol.
  Nu se simţea cu nimic mai bine, decât că avea stomacul complet gol, însă se îndreptă spre Lexie şi o prinse de mână. Nu se uită pe jos, însă avea o bănuială că şi fata urmase acelaşi tipar şi vomase pe jos.
  Uşa se deschise cu un zgomot surd şi cei doi ieşiră în noapte.
  - Nu mai avem mult, crezi că poţi să mai mergi până la Hogwarts ? o întrebă Jack pe Lexie.