my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Jack era foarte recunoscător pentru susţinerea lui Lexie şi, deşi nu se simţea chiar în apele lui, o folosea cât mai mult. Se simţea ciudat, ultima oară când ţinea minte să fie asemănător fusese la o petrecere când se drogase.
  Când ieşiră din tunelul subteran şi ajunseră pe domeniile Hogwarts-ului, Jack inspiră aer adânc în piept. Cerul era încă de culoare închisă, însă băiatul ştia că imediat va răsări soarele.
  Cei doi Viperini ieşiră din raza de bătaie a Sălcii Bătăuşe cât mai repede, apoi se opriră şi Jack se aşeză cât mai cu grijă posibil pe jos.
  Era prea relaxant să stai jos. Picioarele parcă îi ardeau după cursa nebună de care tocmai trecuseră şi simţea cum îi ajunge, încet dar sigur, sângele în picioare.
  Îşi trecu mâna prin păr şi oftă adânc.
  - Scuze, Lexie, că a trebuit să participi la nebuniile din comitatul nostru, spuse Jack.