Cicatricea lunii II

[Lisa Parker]

N-aveam nici cea mai vaga idee ce urma sa facem. Dar presupun ca avea legatura cu medalioanele pomenite de Bruno. Si daca intuitia mea nu ma insela, erau cele pe care le purtau ei la internat. Niste cercuri negre, mate si fara sens, agatate de-un snur la fel de negru si ciudat. Nu mi-a trecut prin cap sa intreb atunci, acum nu mai era momentul.
-Josh, trebuie sa vorbim. Ok suna total patetic si a cuplu pe cale de destramare, dar era singura propozitie pe care o aveam in cap si aveam neaparata nevoie de limpezire si siguranta mentala.
-Cum mi-ai spus? Privirea lui probabil ca era in stare sa taie orice in momentul ala, si nu am fost in stare s-o sustin cu a mea. Dar eram serioasa, chiar voiam sa stiu. Nu-mi ajungea doar sa banuiesc si sa sper ca asa se va intampla, de dragul amorului meu propriu.
-Vreau sa stiu, si nu conteaza cum iti spun, daca asta ma va ajuta.
-Nu te ajuta. Raceala din vocea lui imi dadea fiori. Era totusi atat de cunoscuta, ca si cum as fi auzit-o toata viata.
-Atunci fa cumva a ma ajute, pentru ca eu in starea asta nu mai fac nimic, si nu cred ca ai de gand sa ma cari in spate oriunde am merge. Ai si tu limitele tale. Sper...
-Imi cunosti destul de bine aceste limite. Nu s-au schimbat in timp, sa stii. Sunt inca acelasi om. Doar cu un pret pus pe cap.
-Vrei, te rog, sa nu mai vorbesti tot pe ocolite, sa te asezi si sa imi spui? Am mare nevoie de o urma de liniste. Am pus cea mai imploratoare fata a mea si am sperat sa ma sustina destul de bine.

Decorul iti dadea fiori pe sira spinarii. Copacii aratu toti la fel, si daca nu ar fi fost el acolo, cu siguranta m-as fi pierdut. Aveai senzatia ca te-ai pierdut intr-o sala cu oglinzi multe, aratanjate in asa fel incat sa te faca sa-ti pierzi orientarea in spatiu. Figura lui adaugata la decorul asta nu ajuta. Avea o privire rece ca gheata, ochii misteriosi erau pierduti, undeva departe iar zambetul stramb trada o urma de igrijorare.
-Nu pot...
Mi-am adunat toata forta pe care o mai aveam si m-am uitat la el nervoasa.
-Cat crezi ca mai pot indura? M-am bazat pe anii in care te-am cunoscut, si te-am urmat. Dar n-am nici cea mai vaga idee unde dracu' mergem, sau cine ne urmareste sau..
-Nici eu, ma intrerupse el. Nici eu si nu cred ca vreau sa aflu, ar insemna sa va pierdem. Sa te pierd... ochii aceia ca un ocean de mistere se golisera. La propriu. Nu mai eram in stare sa vad nimic in ei. Parca murise odata cu vorbele rostite.
-Vreau sa stiu cu ce ma lupt.
N-aveam de gand sa-l las sa scape. Desii i-l credeam ca erau multe de indurat. Mereu imi spusese ce i se intampla, si prbabil ca i-l chinuia acum.
Un fior venit pe ne-pusa-masa m-a facut sa ma gandesc la Mina.
-Stii, poate ar trebuii sa ne intoarcem, m-am lingusit eu, rupand orice fir de presiune de pe sau din el. Cu cea mai convingatoare fata de friguroasa pe care o aveam, m-am cuibarit langa el si i-am asteptat privirea.
-Sa presupun ca o sa urmeze o a doua parte, nu?
-Fi sigur.
Desi eu paream amuzata, el nu dadea semne de sentimente. Tot gol era.


Margele fara fir.