bittersweet

[Lexie Stryder]

• Lexie îi mulţumi din priviri lui Klaus. Sincer, nu se aşteptase să o ia în braţe. Gestul o făcea să se simtă uşor incomfortabil şi ştia că obrajii îi erau rozalii. Şi mai ştia că nu trebuia să se gândească la lucruri de acel gen într-o astfel de situaţie. Îşi reveni repede şi stătu liniştită unde o lăsase Klaus, privindu-l cum dispare după uşă.
  Faptul că îl lăsase să se ducă acolo sus el singur nu o făcea să se simtă prea bine, însă presupunea că era cel mai în măsură să iasă de acolo nevătămat.
  Inspiră adânc aer în piept când Ada se apropie de ea. Ştia că rana trebuia dezinfectată şi că o va durea, însă era hotărâtă să suporte. Nenorocita de rană nu era chiar prioritatea ei acum. Voia să iasă de acolo, luându-i pe cei doi cu ea şi să plece undeva unde să se simtă în siguranţă.
  Tipic Lexie. Mereu când era vorba de luptă se simţea încolţită. Viperina nu se retrase niciodată de la luptă fizică atunci când venea vorba de apărarea celor dragi ei, ci dimpotrivă, încerca să se bage în faţă astfel încât nimeni să nu fie rănit. Cu toate aste, toate persoanele care o cunoşteau ştiau că nu se descurca foarte bin în lupta corp la corp, şi că, probabil voinţa era singurul ei punct forte într-o astfel de situaţie.
  Se strâmbă involuntar când Ada îi atinse zgârietura, însă apoi zâmbi. Nu voia să fie victimă.
  Suportă tot procesul superificial de dezinfectare. Nu era superficial din cauza Adei, ci din cauza lipsei de ustensile. Ceea ce făcuse fata cu piciorul ei într-o astfel de sitaţie era incredibil şi nu ştia cum ar fi putut să îi mulţumească.
  Mintea ei îi formă o imagine a sticluţelor cu poţiuni preparate pentru îngrijirea rănilor pe care chiar în acea dimineaţă le terminase pentru a aproviziona Aripa Spitalului. Avea chiar şi nişte lacrimi de Phoenix pe undeva pe acolo.
  - E mai bine, mulţumesc, răspunse ea, zâmbindu-i Adei.
  Tresări când uşa se dădu brusc de perete.