bittersweet

[Ada McNair]

Ada fusese frapata de atitudinea pe care o afisase baiatul. Se simti ca si cum ar fi fost o bucata de hartie aruncata la gunoi fara nici macar cea mai mica ezitare. Se gandea ca probabil vrajitorul nu o facuse neaparat cu rea intentie, dar ea era de cand se stia o fiinta timida chiar daca poate uneori nu o afisa si o durea orice remarca facuta cu rautate la adresa ei. Se gasea de multe ori in fata oglinzii repetandu-si tot felul de replici pe care sa le spuna oamenilor pe care ii intalneste pentru prima oara. Tot timpul era asa, insa nimeni nu stia. Mereu in momentele grele isi afisa zambetul, stiind ca o va scoate din necaz fara ca nimeni sa stie ca ea defapt innebunea de frica.

De cand s-a nascut, a trait mereu in umbra surorii ei care facea mereu totul pentru ea. Ada nu avea niciodata un cuvant de spus deoarece se simtea in siguranta cu ceea ce facea sora ei geamana. Niciodata nu era nevoita sa ii spuna mamei ce mananca, cu ce se imbraca, ce joc vrea sa joace sau daca vrea o imbratisare sau nu deoarece Anna era mereu acolo ca sa stie de ce are Ada nevoie.

Simtindu-se intristata si in acelasi timp vinovata de atitudinea ce a avut-o mai inainte, incepu sa tremure. Tremuratul era forma prin care se abtinea sa nu planga, sau sa nu urle de nervi. Tot timpul tremura inainte de un examen, dupa o despartire, cand se certa cu fratele ei sau cand nu isi gasea tema la Potiuni. Cu greu incepea sa planga...doar tremura in liniste si isi vedea de drum.

Observand indiferenta pe care o afisa baiatul fata de starea deplorabila in care se afla, si-a dat seama ca locul ei nu e acolo. Vedea cum Klaus il lua la pumni pe criminalul tatalui sau, fara ca macar sa-i pese de nici un strop de sange varsat. O durea sa vada aceasta scena, dar nu avea ce face. Daca el dorea sa se razbune in acel mod, era treaba lui si nu avea nici macar un singur motiv pentru care ar trebui sa-l ajute nici pe el nici pe cel care era luat la pumni.

Exact in momentul in care vrajitorul ii puse proprietarului briceagul la gat, fara sa stie, Ada striga din rasputeri pentru a fi auzita de Klaus care se afla jos:
"Stii? Poate chiar ar trebui sa plec! Nu este nici un motiv pentru tine sa-ti pierzi vremea alaturi de o persoana de varsta mea...ai dreptate! Nu ai sa ma mai vezi niciodata in viata ta si imi pare rau ca ti-am pierdut timpul!".

Se uita la Lexie cu o urma de parere de rau. Stia ca fata nu avea nici o vina sa suporte nervii Adei insa nu avea ce face. Nu vroia sa o lase singura acolo cu atat un criminal cat si cu un viitor criminal dar se saturase sa suporte. Nu mai era Anna sa o salveze si nici fratele ei. Era pe cont propriu si sincer, nu prea se descurca. Avea nevoie sa fuga si sa gaseasca o scapare. In acel moment vroia sa fie in castel, in patul ei citind carti sau jucand jocuri video. Stia ea ca nu trebuia sa iasa in lume. Stia ca ii era mai bine cand era o fiinta calma si antisociabila care isi petrecea tot timpul prin biblioteca. De ce naiba crezuse ca poate fi altfel?

Isi puse gluga robei pe cap, tranti usa puternic de perete si iesi fara sa se uite inapoi.
"Sunt asa proasta!!" scanci Ada cu voce tare fara sa-i pese de multimea ce o privea nedumerita vorbind singura pe strada.
'Ma voi mai plimba pentru cateva minute dupa care ma voi indrepta spre castel' se resemna Ada stergandu-si unica lacrima fierbinte ce se scurgea incet pe obrazul rece din cauza viscolului. Asta a fost tot ce a putut. Niciodata mai mult de o lacrima. Toate lacrimile i-au fost secate in momentul cand sora ei a parasit-o.

Incerca sa nu se mai gandeasca la ceea ce se intamplase. Pana la urma, se mai gandise o data la asta: aceasa zi va ramane doar o simpla amintire de care peste cativa ani toti isi vor aduce aminte cu zambetul pe buze.
"Sper...!" isi raspunse Ada cu voce tare razand in acelasi timp...