O amintire ștearsă

[Jonathan Argus]

O amintire ștearsă (poate continua oricine)

              După o săptămână dificilă, în care s-a tot întrebat ce ar trebui să facă cu viața lui, tânărul Jonathan Argus se trezi, cu mâinile amorțite și capul aproape paralizat, întins (aproape legat) pe patul unui spital. Fără să înțeleagă nici cum, nici de ce, Jonathan se uita în jur, într-o încercare disperată de a înțelege măcar dacă locul în care se află este unul vrăjitoresc. În fața lui stătea un tablou uriaș, dar care nu se mișca, fapt ce îl speriase îngrozitor. „Dacă am fost capturat de vreun încuiat?”
             Liniștea din jurul lui îl speria foarte tare. Căuta cu ardoare măcar o baghetă sau vreun spiriduș de casă, o simplă pană zburătoare, un os de dragon sau, deși niciodată nu s-ar fi gândit că va spune asta, chiar o carte de poțiuni. Nu avea nicio urmă de îndoială că aceasta nu era casa lui sau vreo altă încăpere pe care să o cunoască, iar forma dreptunghiulară a patului, atât cât putea vedea din unghiul aproape nul în care stătea, îl determina să creadă că se află, cel mai probabil, într-un spital.
             Din păcate pentru el, nimeni nu părea să treacă. Nu era niciun zgomot și, un fapt chiar mai straniu, în cameră nu mai era niciun alt pat. De asemenea, nu erau nici alte geamuri, iar lumina slabă provenea dintr-o sursă nefirească, căci, așa cum legile fizicii au demonstrat de-a lungul anilor, atât pentru oameni, cât și pentru vrăjitori, lumina nu poate să apară de nicăieri. Ea este fie trimisă de soare, fie provine din vârful unei baghete. Totuși, era clar că ambele variante nu erau valabile în această situație. Fără să aibă habar ce se întâmplă, dar încercând totuși să își găsească încrederea, Jonathan a ridicat pentru încă o dată privirea.