O amintire ștearsă

[Jonathan Argus]

- Hei! strigă Jonathan. Cine ești?
Nu reușea să deducă exact cine se afla în fața ochilor lui. Apărea într-adevăr o siluetă, conturându-se însă tot mai vag cu fiecare secundă care trecea. Jonathan devenea tot mai neliniștit, pentru că, în loc să observe cine era în fața lui, vedea de fapt o lumină tot mai puternică. 
- Ești aici? întrebă el din nou.
- Da, răspunse o voce de fată.
Jonathan era din nou mirat. Se apropia încet de figură, care la rândul ei se apropia de el. Dar, cu fiecare pas, părul, picioarele, mâinile ei dispăreau, iar el avea tot mai puternic impresia că se află de fapt singur în cameră. Progresul acesta absurd al descoperirii unei siluete stranii își atinse chiar punctul culminant, când, apropiindu-se la mai puțin de un pas de persoana - cel mai probabil eleva - care îi răspunse cu câteva secunde înainte, în loc ca imaginea să se limpezească, bizarul se produse. 
Pentru că niciunul dintre cei doi nu reușiseră să se privească, deși puteau să observe firimituri de imagini, amândoi continuaseră drumul, până în punctul aproape ridicol în care trecuseră unul prin altul. Spre stupefacția amândurora, în loc să se atingă, în loc să se lovească și să cadă, sau măcar să simtă o oarecare durere, amândoi continuaseră cu brio drumul. Ba chiar, mai mergând câțiva pași, au realizat că de fapt fiecare se afla acum la celălalt capăt al camerei, cameră ce părea că-și pierduseră ușile și ferestrele, dar care continua să fie luminată de o sursă încă necunoscută.
- Ce se întâmplă? 
Amândoi se priveau și, de la o distanță destul de mare, reușiseră în sfârșit să se observe.