I just know

[Christine Fournier]

Nu avea nevoie de ajutorul lui, stia sa se descurce si singura cu o astfel de rana, insa avea mintea ca si paralizata, nu putea fi coerenta oricat de mult ar fi incercat. I se umezira din nou ochii, dar isi tinea fata ascunsa, ca sa nu o vada el si sa faca misto de ea si mai mult decat ar fi putut deja. Vroia sa il indeparteze, sa urle la el, sa il faca sa plece, sa planga, sa il loveasca, sa planga, sa il blesteme si sa planga din nou, dar nu mai avea curajul necesar, asa ca alesese pozitia defensiva. Nu scoase nici un cuvant, aproape ca nu mai rasufla in timp ce el ii tratase rana. Il privi pe sub gene si isi intredeschise buzele ca sa-i spuna un multumesc sau sa ii spuna macar ceva, dar inghiti in sec stand ghemuita acolo jos ca un copil.
Murmura intr-un final un Merrci foarte incet nefiind sigura daca o auzise sau nu. Il simti cum se ridicase de langa ea si o urma de spretanta ii infliri pe fata, vroia sa plece nebunul ala de acolo cat mai curand posibil. Tresari cand ii simti roba peste ea si isi ridica capul, privirea ei intersectându-se cu a lui. Se ridica si ea putin nesigura, il privi lung fara sa ii spuna absolut nimic si se infofoli mai mult in roba lui strangand-o in jurul corpului.
Mi-arr placea sa nu te mai intalnesc niciodata..Spuse scurt si se indrepta cu pasi marunti spre castel. Era extenuata si inca mai simtea o urma de durere in umar.