Sanity #2

[Carsten R. Günther]

Mârâi scurt când îi auzi răspunsul. De ce nu se mira? De ce ființelor acelora de sex feminin le plăceau atât de mult să complice lucrurile într-o manieră cât se poate de dramatică și total nepotrivită. Nu comentă nimic. Toate gândurile lui de atunci nu erau decât o aglomerație inutilă de amintiri șterse și sentimente uitate. Nu protestă în nici un fel când fata se apropiase de el, însă avusese pentru o fracțiune de secundă un impuls din reflex de a se retrage din pura dorință de a pune capăt acelei nebunii cu o elevă viperiniță, dar oricât de mult ar fi încercat să o mai vadă în acea postură, pur și simplu nu îl mai domina rațiunea. Ținea la ea, chiar dacă nu vroia să accepte acest lucru nici măcar pentru sine însuși.
Toate amintirile ei erau covârșitoare, nu știa ce să facă, ce să spună, cum să reacționeze. Pentru prima dată în viața lui la Hogwarts ajunsese într-un impas lingvistic, comportamental și cognitiv.
"Să nu mai spui nimănui despre acest lucru, altfel o să ajungi șoarece de laborator." reuși să șoptească el într-un final fixându-și privirea undeva în spatele fetei. Dacă nu ar fi cunoscut-o de ceva timp probabil ar fi sacrificat-o chiar el în acest sens. Pe naiba, se umanizase din cauza unei puștoaice în robă verde, sau mai bine zis în haine albe. Nu îi mai funcționa nici la capacitate medie creierul, motiv pentru care se așeză pe iarbă la marginea lacului și îi făcu și ei semn să ia loc langa el. Avea nevoie de un minut de liniște deplină.