O nouã erã [Fantasy, Drama, Romance]

[Raizen Isildur]

Capitolul 4. Din Trecut

- Totul era diferit. Oamenii dominau lumea, însã asta nu îi deranja cu nimic pe restul. Piticii își vedeau de treaba lor în mine, elfii și druizii stateau ascunși în inima pãdurii, iar astfel de fãpturi precum orcii sau goblinii nici nu existau. Apoi… fãrã nici un avertisment, într-o zi blestematã, dinspre soare-apune a sosit Brokk, demonul, aducând cu el o armatã de mii și mii de bestii create de el însuși: orci și goblini. Asta s-a petrecut cam acum douã sute cincizeci de ani. De atunci am purtat zeci de bãtãlii în încercarea disperatã de a ne apãre de nebunia sa. Nu dupã mult timp de la sosirea lui în Oblivion, druizii i s-au alãturat și i-au dezvãluit o mulțime dintre secretele elfilor. Aceștia din urmã împreunã cu piticii au ieșit și ei din ascunzãtorile lor și, din fericire, au trecut de partea noastrã. Totul s-a petrect atât de repede încât a-i zice cã lucrurile erau deja planificate. Piticilor nu le stã în fire sã se pripeascã, elfior nici atât. Oricum, a fost un lucru buncã s-au grãbit, probabil cã au realizat și ei cã dacã nu o fac, vor cãdea cu toții în ghearele lui Brokk. Totuși cred cã ști deja toate astea…

- Da, Aarren, le știu deja, spuse un bãrbat înalt, vânjos și aspru la fațã, cu pãrul blond, lung pânã la umeri, ochii albaștri, migdalați, și urechile ascuțite la vârf. Fiecare mișcare-i era plinã de grație. Purta o cãmașã albastrã, brodatã cu fire de aur pe margini, o pereche de pantaloni ce se asemãnau cu cãmașa. Peste aceasta purta o veste neagrã de piele. La șold avea o teacã lucioasa, albastru-închis, în al cãrui vârf se afla un model de frunzã vopsit în albastru, iar la gurã era împodobitã cu un model de frunzã de vițã. Plãsele sabiei erau curbate, fãurite din oțel, iar mânerul de lemn avea în capãt patru gheare care strângeau între ele un safir uriaș. Bãrbatul era elf, cu siguranțã, însã se vedea ca nu era unul de prin partea locului.

- Dupã, cât sã fie, o sutã de ani, ai apãrut tu, Eragon, tu și Saphira, împreunã cu Arya și Bid’Daum. La început nu știam ce sã credem. Ne era teamã de un nou dușman. Din fericire ai trecut de partea noastrã…

- Eu nu sunt de partea nimãnui, replicã repede Eragon.

- Prea bine. Totuși ne-ai oferit un ajutor fãrã de care nu ne-am fi putut descurca…

- Aarren, într-adevãr, v-am oferit ajutor, unul mai mare decât vã puteți imagina, însã nu v-ați folosit de el. Știu ceea ce faci tu, jupâne om, și îți mai spun cã greșești. Dar nu-ți bate capul cu nimic, am sã am eu grijã de asta.

- Dar…

- Nu uita, cã e oul Saphirei ! E puiul ei ! Și sper cã îți mai aduci aminte de firea ei „blândã”. Gheare.

- Dar Eragon, am încercat. O mulțime de oameni au atins oul, însã dragonul a rãmas înãuntru. Nu a gãsit persoana porivitã.

- Brisingr nu a mai tãiat capete de mult timp, spuse Eragon cu mâna pe plãselele sabiei de la cingãtoare. O va face din nou în curând dacã dragonul nu iese din ou în cel mult zece zile. Te-am prevenit și am acum cincizeci de ani când ți-am dãruit ajutor, și te previn și acum: „Nu te juca cu ceea ce nu înțelegi pe deplin”. Din nefericire, tu nu înțelegi nici cea mai micã parte din joaca ta.

Fãrã nicio vorbã, elful pãrãsi încãperea, lãsându-l pe rege cu privirea încruntatã. Aarren se ridicã de pe tronul din capãtul sãlii, ieși pe cerdac și privi departe, la orizont. Un dragon, de un albastru-safir, cu un Cavaler în scobitura de pe gât, se îndepãrta rapid în zbor.

- O sã-ți vinã și ție rândul Eragon, în curând…, șopi regele rânjind.

Thoren se ridicã brusc din pat. Era plin de nãdușealã. „Un dragon și cavalerul sãu ! Și un ou ! La noi în regat. Ah, Aarren, am sã pun eu mâna pe tine, dar mai întâi oul” își zise uimit și în același timp furios, elful.