Nisipuri miscatoare

[Briana Brighton]

Aceasta este continoarea ficului... Nu stiu daca a citit prima parte cineva.Am postat si partea a doua, insa cred ca ma opresc aici daca nu primesc niciun comentariu[negativ sau pozitiv nu conteaza]

II.Examenul

Timpul trecuse atat de rapid si mai ramsesera doar 24 de ore pana la mult asteptatul examen. Imi doream ca secundele sa se scurga cu viteza luminii si sa ma aflu in fata unei foi albe.Vedeam in fata mea, pe un pupitru vechi de lemn scrisul marunt de tipar si ma chinuiam sa deslusesc macar o intrebare, insa in clipa urmatoare foile, bancile, clasa dispareau rand pe rand in neant si ma aflam din nou in patul meu comod alaturi de mormane de carti groase, roase de molii sau nou-noute, abia ridicate de pe rafturi.Incercam sa ma relaxez, sa uit de toate si sa visez, sa ma eliberez de aceasta povara pe care o purtam de luni intregi pe umeri, sa fug.Da, asta vroiam, sa fug cat mai departe de casa aceea ingrozitoare, sa alerg fara sens pe strazi, prin ploaie, prin soare, noapte si zi, fara nicio clipa de ragaz si in final sa imi rasara inainte casuta din Reims si sa aud miorlaiturile motanilor mei, sa simt parfum florilor si sa o aud din nou pe bunica strigandu-ma pe nume, sa fiu din nou ACASA.
Incet, incet toate imaginile s-au scufundat in intuneric, casuta, pisicile, florile, toate s-au preschimbat in umbre, iar apoi s-au topit intr-un negru desavarstit.M-am trezit dupa cateva ore in acelasi pat, dar un teanc de carti era prabusit pe podea.Am privit rapid ceasul si am observat ca era deja 20:00.Si eu care vroiam sa mai repet putin sistemul osos… Poate era mai bine asa.Citisem recent un studiu din care reiesea faptul ca lucrurile repetate in preajma unui examen sunt retinute, insa celelalte isi pierd din importanta.Chiar daca nu crezusem atunci in veridicitatea studiului, incercam sa ma consolez cu ideea ca invatasem destul, iar o ultima recapitulare nu mai avea sens la aceea ora.Mintea insa parea sa nu ma asculte si nu ma puteam gandi la alceva decat la miile de termeni stiintifici despre care invatasem.Intr-o incercare disperata de a vedea daca sunt cu adevarat pregatita am inceput sa caut diverse intrebari, sa enumer cauzele si sintomele unor boli si feedback-ul negativ in cazul reglari sistemului endocrin.Visasem plansele cu sistemele osos si muscular zece zile la rand si nu mai speram sa am macar ultima noapte putin mai normala.Deodata mi-a revenit in minte termenul “calcaneu”… Unde am mai auzit de asta? M-am chinuit minute in sir sa imi amintesc, am cautat zadarnic printre fisierele stocate in memorie si, cu toate acestea, nu reuseam sa focalizez cuvantul.
- Ce nostim suna… “calcaneu”! Unde? Unde am mai auzit de el? mi-am zis chinuindu-ma sa imi amintesc.Peste cateva momente insa am adormit, uitand de buclucasul calcaneu, de care a doua zi dimineata nu mi-am mai amintit, dar daca as fi facut-o mi-as fi dat seama ca stiam ca este un os al tarsului, pe care il uitasem din cauza oboselii acumulate.
  Orele care au urmat au ramas invaluite intr-o ceata densa, prin care abia mai puteam zari franturi din filmul derulat in acea dimineata ploioasa de vara in care timp de 3 ore am incercat sa raspund la zeci de intrebari, mutandu-mi din cinci in cinci minute ochii la ceasul vechi de pe mana sau la figura severa a celor doua profesoare care ne asistau.Chipurile lor mi le amintesc vag, prima era in varsta si extrem de slaba.Ochii de o culoare indefinita erau iconjurati de cearcane vizibile, care dadeau figurii un aer glacial.Cealalta, mai tanara si mai zambitoare parea o scolarita trecuta de treizeci de ani.Pe chip se citea faptul ca iesise de mult de pe bancile scolii,dar caldura sufleteasca se revarsa in valuri in intreaga clasa, ajungand pana in banca mea de la geam, de unde puteam sa aud discutiile trecatorilor si zgomotul surd al masinilor stergand cu rotile lor astfaltul udat de stropii mari de ploaie care cadeau necontenit.
  Am predat ultima teza si am iesit absenta pe usa, nebagand in seama cativa baieti care vroiau sa ma intreba ce raspuns am dat la nu stiu ce intrebare.Afara erau zeci de parinti emotionati care isi asteptau copii cu umbrelele deschise si spunand in gand o rugaciune pentru ei.Pe mine nu ma astepta nimeni. Nu avea rost sa plang asa ca am pornit grabita spre metrou, nemaideschizand umbrela, lasand picaturile reci sa imi stropeasca fata si sa ma trezeasca din acea transa in care ma aflam.Totul trecuse, insa nu puteam sa afirm ca ma simteam mai bine, ci doar ca nu mai aveam atat de multe emotii.In metrou am incercat sa imi amintesc intrebarile fara sa mai scot foaia din rucsac, dar nu mai puteam rememora nimic de parca toata acea dimineata se stergea lent din mintea mea lasand in urma un gol invaluit in ceata.
In fata casei astepta un baiat de vreo douazeci si cinci de ani cu o geanta enorma pe umar, sunand nervos la soneria stricata de vreme si blestemand timpul.Am ajuns exact in momentul in care se pregatea sa plece deoarece nu ii raspunsese nimeni.Probabil parintii mei erau plecati la serviciu si nu avea cine sa ii deschida.
- Aveti un colet la adresa aceasta, domnisoara! mi-a spus scotand un pachet imbracat in hartie portocalie si legat cu o franghie alba.
M-am gandit ca este pentru parintii mei, insa el m-a intrebat daca Emilie Villion locuieste aici, asa ca am semnat pentru primire si am intrat in casa hotarata sa imi schimb hainele ude si sa imi sun bunica pentru a ii da vesti despre examenul din acea zi.