DUST

[Lizzie Craig]

In dimineata urmatoare am primit micul de jun in camera. Deobicei, se intampla o data in an - de ziua mea. Am chicotit de bucurie cand am aflat ca mama isi dorise asta. Dar in urmatoarea clipa m'am intrebat de ce oare trebuia sa ne fi inteles tocmai acum, inainte de marea despartire.
La ora 12:30 tata mi'a adus biletul de avion, explicandu'mi unde va ateriza si cine ma va astepta la aeroport. Bineinteles, destinatia era Seattle, iar unchiul meu trebuia sa fie acolo.
"Alice! Cred ca este timpul..." am auzit vocea mamei.
Am inspirat adanc. Aruncandu'mi o privire in oglinda mi'am analizat parul - in perfecta stare; ochii pareau putin tristi, iar nu in ultimul rand cearcanele aproape violete pe care nu imi dorisem sa le ascund sub fard. Pentru prima data in viata, cred, imi dorisem sa par naturala, incepand cu tinuta.
"Alice!" a insistat mama.
"Acum!" i'am raspuns iesind pe usa.
"Du'te jos, draga. Vin si eu imediat."
Mama se machia in camera sa.
Dupa ce am coborat, am aflat ca tata era deja in fata casei. Si el vroia sa arunce o ultima privire imprejur. Am imbratisat'o pe Nancy in semn de ramas bun si am plecat sa'l gasesc.
"Buna, tata! Hmm... din nou."
"Buna, scumpo! Cum te simti?"
As fi vrut sa'i spun 'sfasiata', dar nu. L'as fi facut sa sufere si mai mult.
"Optimista, sper." l'am mintit zambindu'i.
Uh, macar a avut efectul asteptat.
"Apropo... am uitat sa te intreb. Ti'ai anuntat prietenele?"
"Da'mi voie sa'ti raspund tot cu o intrebare - ti'am spus tie vreodata ca am asaceva?!" am dorit sa o fac eu pe desteapta.
"Nu, cred!" a recunoscut.
Chiar in acest timp mama a iesit din casa, dar am observat ca din spatele ei, pe fereastra, Nancy imi facea cu mana. Am suras.
"Gata, dragii mei?"
"Stai! Am uitat ceva! Valizele!" am strigat eu speriata.
"Sunt deja in masina." m'a linistit tata.
Cand am ajuns pe aeroport, inainte de plecare, am avut parte de prea multe imbratisari si de prea multe cuvinte de genul 'sa ne suni'.
Mama plangea deja. Pe cand eu mai aveam putin. Dar, tata dorea sa para barbat. Parerea mea, degeaba! Tot i s'au rosit ochii.
Insa recunosc, in avion lacrimile mi s'au refugiat pe fata zeci de minute intregi.
Au fost, poate, ultimile clipe pe care le'am petrecut in orasul meu natal. Eram sigura ca ma voi intoarce vreodata... sau nu.




Peste cateva zile Capitolul 2.
Sper sa va placa si sa nu fie prea scurt.