Memories...

[Bell Evans]

"-Bellatrix, trebuie sa plecam de aici, vine Filch!!!" sopti Bell, speriata.
"-Bine" murmura fata, cu privirile pierdute spre un ocean de amintiri dureroase. Incepura sa fuga de pe malul lacului, ajungand langa niste tufisuri.
"-Sa stam aici" propuse Bell, iar prietena sa se aseza pe pamantul rece, suspinand vag.
"-Nu pot sa cred ca a..murit" murmura Bellatrix, si un val de lacrimi calde ii inundara pometii obrajilor palizi.
"-Chiar daca nu ma crezi, te inteleg. Si stiu ca nimic din ceea ce voi spune acum nu te va ajuta, pentru ca ai impresia ca Dumnezeu e nedrept. Pentru ca ti'a rapit ce ai mai scump pe lume. Dar asa a fost sa fie. Pentru ca daca asa a fost scris, nu puteai face nimic sa schimbi soarta" sopti Bell, cu ochii inlacrimati.
"-Chiar ma intelegi?!" spuse Bellatrix, ridicandu'si privirile pustiite spre ea.
"-Da" sopti Bell, luand'o in brate. "Vei vedea ca o data cu trecerea timpului, ranile se vor vindeca. Incet, incet, iti vei potoli durerea din suflet si vei fi constienta ca fratele tau nu ar vrea sa plangi pentru moartea lui" o consola cercetasa.
"-Da, se vor vindeca. Dar niciodata nu se vor inchide" zise Bellatrix, pierzandu'si sirul destramat al gandurilor.
"-Un asemenea eveniment iti da intreaga viata peste cap. Nu poti sa'l uti peste zi, si nici intr'o viata intreaga. Pentru ca amintirile dureroase sunt cele care persista in mod ciudat cel mai mult in mintea noastra. Nu poti sa scapi de ele, si probabil nici nu vrei sa'ti uiti pe deplin fratele" sopti Bell
"-Spui exact ce simt eu" replica Bellatrix, cu ochii impaienjeniti de suferinta ce salasluia in inima cuprinsa de durere..