Calauziti de felinarul noptii

[Bell Evans]

Liniste. O luna palida se ofilea deasupra Padurii Interzise, aratandu'si doar jumatate din obrazul prafuit. Cerul suspina la atingerea usoara a norilor albastrui, in timp ce alunecau spre zarile intunecate cu o miscare inceata, regeasca. Un praf de stele poposea deasupra Turnului Cercetasilor, adus de suflul inghetat al disparitiei soarelui.
In camera de zi, Bell era pierduta in universul sau, stand pe un fotoliu abandonat in fata semineului. Gandurile i se infiripau in minte, atarnand de un fir de panza de paianjen, faurit din razele stelelor. Amintirile o invaluiau intr'o aura de melancolie, facandu'i privirile sa zboare departe, langa portile trecutului.
Se ridica mecanic, indreptandu'se spre fereastra. O deschise cu un scartait incetisor, si inspira cu placere parfumul de seara ce imbata intreg tinutul. Incerca sa se lase imbratisata de racoarea noptii, sa uite tot.
Avea vaga impresie ca cineva coborase, si acum o urmarea de pe treptele inghetate. Si ce daca? se gandi ea, in timp ce intinse doua maini albe, inchizand ferestrele. Era constienta ca acel cineva de pe scari putea fi un priten sau un dusman, da totusi ramase cu fata spre privelistea a carei protagoniste era noaptea, incercand sa se elibereze de toate gandurile ce o chinuiau.
Tresari cand niste maini o obligara sa se intoarca spre realitate, lasandu'se prada privelistii noi din fata ei..