Bella Emily Rose

[Bella Emily Rose]

Nici eu nu te iubesc

[URL=http://picasion.com/][img]<span style="color:#f00">[Trebuie sa fiti <a href="/profile.forum?mode=register&/register?redirect=%2Ft2230p75-bella-emily-rose">inscris si <a href="/login.forum?/login?redirect=%2Ft2230p75-bella-emily-rose">conectat pentru a vedea acest link]</span>


M-a privit nepãsãtor, dupã care mi-a spus într-o doarã:
- Nu te iubesc.
Mi-am zis: „Bine", dupã care acele trei cuvinte mi-au traversat în fugã fiinþa, de ca ºi cum nu le-aº fi înþeles sensul, ci doar senzaþia de neputinþã în faþa lor. Când mã gândesc cã am repetat-o de atâtea ori în gând ca sã iasã perfect ºi rezona atât de mieros ºi de simpatic într-o vreme, iar acum toate nãzuinþele mele au fost spulberate de-o negaþie plasatã strategic în acea amiazã mohorâtã. Habar n-am de ce-s fãcute expresiile astea, pentru cine ºi cu ce scop, oricum, când spui cuiva „te iubesc" se uitã la tine ciudat ºi pânã sã-þi dea un rãspuns, dureazã. ªi de cele mai multe ori, va spune „bine", „ºtiu cã mã iubeºti" sau „mulþumesc". însã puþin probabil sã spunã ceea ce mi-a zis mie. Moment penibil, în orice caz.
Nu m-am mai întâlnit cu Virgil mult timp dupã aceea. Am înþeles cã m-a cãutat, (ºi ºtiam c-o sã mã caute, cã n-o sã-mi dea niciun rãgaz pânã nu o lãmurim de tot) însã nu mi-am fãcut vãdit niciun pic de timp sã-l întâlnesc sau sã rãspund la telefon. Mama mã îndemna sã nu mai fiu aºa arþãgoasã ºi sã nu mã mai supãr din orice, însã când i-am spus de fapt ce ºi cum s-a întâmplat, a lãsat-o mai moale ºi ºi-a vãzut de viaþa ei.
De altfel, Virgil nu e bãiat rãu. Îmi plãcea cândva. Prima datã când l-am vãzut mi s-a pãrut un bãiat urât, ciudat ºi cu toate astea, interesant, tipul de bãiat cu care ai ce vorbi, am descoperit eu, mult mai târziu. L-am întâlnit în clasa a cincea. Era înalt ºi bine fãcut, parcã un pic cam solid ºi prea înalt, fãrã sã dea însã senzaþia de brutã. Ochii verzi cu inflexiuni gri contrastau neplãcut cu îmbrãcãmintea sa, însã pe vremea aceea îl îmbrãca maicã-sa, nu avea posibilitatea de a-ºi alege hainele. Peste tricou îºi trãsese un pulover mov dintr-un material gros, care-i contura ºi mai bine silueta ºi purta pantaloni maro din velur, care scoteau sunete amuzante la fiecare pas.
Atunci, prima oarã ºi multe sãptãmâni dupã aceea nici n-am vorbit, mã uitam sfioasã la el, ca nu cumva sã mã observe, fiind prea orgolioasã ºi nepregãtitã pentru o discuþie serioasã între patru ochi cu un bãiat. Din când în când se uita ºi el la mine ºi eu nu ratam nicio ocazie sã ridic privirea ºi sã zâmbesc ironic din colþul gurii, fãrã nici un efort, fiind fericitã cã l-am prins uitându-se la mine. Însã lui, aºa mi s-a pãrut mie, cã nici nu-i pãsa cã l-am prins. Era destul de timid ºi deseori tãcea când mergeam cu toþii în curtea ºcolii în pauzã sau când mergeam în gloatã acasã.
Însã odatã a izbucnit ºi el, neaºteptat. Nu ºtiu din ce motiv s-a iscat o bãtaie între grupurile etnice de la ºcoalã, cum îi ziceam noi ºi ca de obicei trebuia sã trimitem câte un reprezentant al grupelor din care fãceam parte. Nu ºtiu cum, a fost ales el ºi cum nu ºtia maghiarã ºi cum translatoarea din clasa noastrã era plecatã la magazin, m-am dus eu, pentru cã ºi eu ºtiu sã vorbesc ungureºte. Atunci pentru prima oarã am vorbit ºi deºi doar i-am tradus, i-am vãzut chipul de-aproape, atât de aproape încât îmi pãrea ireal. Avea o voce piþigãiat-tãioasã, în curs de modificare ºi cum era el aºa pãtruns de eveniment ºi înverºunat, am rãmas din nou o clipã nemiºcatã, holbându-mã impudic la el, încât în loc sã aibã reacþia pe care mã aºteptam eu sã o aibã, violentã adicã, mi-a zâmbit.
De-atunci am început ºi noi sã vorbim mai des ºi numai noi doi, intimitãþi pe care orice fatã la acea vârstã ºi le dorea ºi care de fapt nu erau mare scofalã, vorbeam mai mereu despre documentare, cãrþi, diverse, banale. Uneori mã enerva cumplit. Vorbea prea mult ºi fãrã rost. κi pierdea tot farmecul acela juvenil când începea sã dea din gurã. Toatã fizionomia i se schimba ºi nu mai era bãiatul pe care l-am vãzut prima oarã. Câteodatã îl mai ºi bârfeam din cauza asta. ªi el o ºtia prea bine.
Dupã un timp, relaþiile dintre noi s-au redus din nou la tãcere ºi la saluturile seci matinale, când privirile ni se intersectau pentru câteva secunde, când treceam unul prin faþa altuia. El jubila într-un mod nefiresc, eu – blazatã, condescendentã. ªi-odatã, când mi-a cerut primul sfat despre cum sã se comporte cu o fatã la o întâlnire, am realizat întâia oarã faptul cã nu mã considerã decât o prietenã, cu care vorbeºte pur ºi simplu, ca sã-ºi mai omoare plictiseala; dar nici nu vroiam mai mult, sau poate vroiam, eram oricum mult prea confuzã la vârsta aia.
Zilele treceau ºi rãceala dintre noi se mãrea, iar distanþa aceasta era mai mult sau mai puþin vizibilã. El se comporta firesc, aºa cum avea sã se comporte mereu, pasiv ºi apatic, iar eu încercam sã par cât mai puþin afectatã, însã niciodatã nu mi-a reuºit figura. Nu vorbeam niciodatã nimic. Nimic important, ba uneori mã ºi lua peste picior, iar odatã chiar m-a înjurat. El spune c-a glumit, însã nu vãd ce-ar fi amuzant în asta ºi-n a spune cuiva sã se ducã dracului sau chiar mai rãu. Dar el a ºtiut cã m-am supãrat ºi cã o sã sufãr, pentru cã mi-a zis cã ºi el ar fi suferit negreºit dacã i s-ar fi întâmplat aºa ceva.
ªi-a cerut ºi iertare, ce-i drept într-un moment neprielnic, total nepotrivit, aºa cã ºi reacþia mea la realitate a fost una durã. Scena aratã cam aºa: eu ieºeam din clasã grãbitã la o orã care nu ne era comunã, ºi el stãtea proptit în calorifer, cu o mânã în buzunar ºi cu chipul prãfuit de vinã. Mi s-a fãcut milã de el ºi de cum stãtea acolo în tricou pe timp de iarnã ºi cum figura lui exprima aceeaºi nevoie obscurã de compãtimire ºi de afecþiune pe care nu le gãsea aparent niciunde ºi o slãbiciune pe care nu se simþea pregãtit s-o dezvãluie. Dar m-am înfuriat când mi-au zburat imperceptibil prin minte cuvintele pe care mi le-a zis cu câteva zile înainte. Aºadar, cu o privire împãciuitoare, umilã ºi docilã mi-a cerut iertare pe un ton coborât, grav, de bolnav, ºi a aºteptat în minutele urmãtoare reacþia mea. Eu am rãmas uimitã, parcã mã ºi vãd înþepenitã la marginea coridorului slab luminat de-un soare cu dinþi, bâþâind din picior, rotindu-mi capul neliniºtitã, sub privirile lui întrebãtoare. Într-un final i-am rãspuns ºi eu: „Bine, ºi eu ce vrei sã fac?" ºi-am fãcut stânga împrejur, coborând scãrile în fugã, sãrind câte-o treaptã, gonind aiurea pe lângã grãmezile de puberi care erau atât de pasivi încât nici nu m-au observat fugind. Nu ºtiu ce-a simþit Virgil atunci, însã mie mi-a venit brusc sã râd, pentru cã scãpasem de-o povarã ºi îmi venea sã-l cuprind în braþe mulþumesc cã în sfârºit ºi-a recunoscut slãbiciunea ºi cã a vorbit cu mine. Însã n-am fãcut-o niciodatã. N-am avut avânt pentru asta. Sau impuls.
De aceea poate cã ºi amintirile mele legate de el nu sunt decât strãvezii, pe-alocuri aproape inexistente, îmi par unele dintre ele niºte plãsmuiri bolnãvicioase cu care îmi ocupam timpul zero, din camera mea mare ºi albã cu vedere largã spre mare.
Îmi amintesc apoi de primul meu sãrut. Nu ºtiu dacã al lui Virgil era primul, însã nu cred cã mi-a pãsat deloc. Era într-o zi de primãvarã ploioasã când aveam orã liberã ºi ne plictiseam, uitându-ne pe peretele cu ceasul, ale cãrui ace se miºcau batjocoritor în disperarea noastrã. Colegii plecaserã afarã sã joace fotbal ºi cum amândoi, eu ºi cu Virgil suntem firi pasive ºi plicticoase, sceptice, am rãmas în clasã. Eu lângã calorifer, el la catedrã, cu capul în cuibul braþelor aruncate pe lemnul rece. Am început sã vorbim, deoarece nu mai vorbiserãm serios de-aproape un an, iar eu am fost fericitã de acest moment de respiro . Pe urmã, a venit vorba despre ce tipuri de oameni ne plac, discuþii banale, stereotipuri ale vieþii adolescentine la care ajunge oricare dintre noi. Atunci s-a apropiat de mine ºi m-a privit întâia oarã profund, mai profund decât atunci când am fost translatoare ºi mai profund decât atunci când ºi-a cerut iertare. Eram speriatã. ªtiam cã avea sã se-ntâmple ceva, orice, nu ºtiam dacã va fi rãu sau bine, de-altfel nici nu ºtiam eu ce e aia rãu ºi ce e bine, în definitiv. M-a întrebat deci ce fel de bãieþi îmi plac, iar eu am rãspuns grãbitã, bâlbâind neclar cã-mi plac artiºtii, cã nu mi-au plãcut niciodatã conformiºtii ºi cã nu conteazã cum aratã, ce ochi ºi ce corp are bãiatul, atâta timp cât are ceva sub înveliº, adicã important e sã aibã mintea ºi sufletul curate. În mare parte aveam dreptate, deºi minþisem, pentru cã-mi plãceau bãieþii cu corp lucrat ºi cu siluete ferme, am spus-o doar aºa, ca sã par ºmecherã.
ªi-atunci, neaºteptând sã termin rãspunsul, la care nu m-am gândit foarte mult, s-a lãsat în genunchi ºi m-a apucat de faþã cu amândouã mâinile, încât faþa mea pãrea un triunghi ºlefuit la colþuri, ºi m-a sãrutat scurt ºi apãsat pe buze ºi s-a desprins violent de mine, aºezându-mi la loc pãrul, mângâindu-mã fugar pe creºtet. Apoi mi-a spus: „Asta rãmâne între noi" ºi aºa a ºi fost. Asta e prima consemnare a evenimentului, nimeni n-a ºtiut vreodatã de acest sãrut, ale cãrui intenþii nu le-am aflat nici pânã azi, poate pentru cã mi s-a pãrut cã n-are rost sã vorbesc despre el, poate pentru cã mi-a pãrut penibil ºi-am preferat, ca de obicei, sã tac.
De altfel, nici lui nu i-a plãcut când i-am amintit de sãrut, fiind pregãtitã sã-i spun cã-l iubesc, deºi nu aveam idee de ce-i aceea dragoste, însã bãnuiam cã ceea ce s-a întâmplat putea fi numitã „dragoste". Aºa cã dupã un an de la acea întâmplare, dupã care ne-am mai sãrutat, dar în joacã, fãrã intimitãþi creatoare de senzaþii din acelea ucigaº de frumoase, au fost numai sãruturi prosteºti, automate, promovate de jocuri puerile pentru gloata de adolescenþi, ne-am întâlnit din nou ºi l-am întrebat dacã mai þine minte cum a fost atunci într-a ºaptea, când ne-am sãrutat. Nici n-a vrut sã audã. M-a respins ºi s-a enervat , m-a privit nepãsãtor, dupã care mi-a spus calm:
- Nu te iubesc.
Am vrut sã-i spun cã nici eu nu-l iubesc ºi cã nici eu nu am avut nicio intenþie de-acest tip, pentru cã îmi era greu sã explic ceva ce e dincolo de dragoste. Sau chiar mai rãu, care n-avea de-a face nimic cu dragostea. Dar nu i-am mai zis. N-am mai vrut însã sã-l vãd, sã-i vãd chipul acela de care sigur mi-ar fi fost milã, n-am rãspuns la invitaþiile în oraº, care erau doar un pretext pentru discuþia pe care n-o mai puteam amâna pentru mult timp.
Aºa cã dupã mult timp, m-am hotãrât sã-l întâlnesc ºi sã terminãm odatã povestea. ªi am crezut cã vom lãmuri o datã pentru totdeauna. Dar atunci nu mi-a mai spus nimic de asta. M-a þintuit cu o privire caldã, vegetativã ºi a-nceput sã torãie despre iubitele sale fantastice, ºi-am avut iar revelaþia cã n-are rost sã-l mai ascult ºi cã e un idiot. Începuse din nou sã vorbeascã precipitat, cu o dozã de snobism în toate gesturile ºi miºcãrile nãuce pe care le fãcea. Era aproape halucinatoriu tot ce fãcea. Vorbea mult ºi prost ºi devenise iar bãiatul banalissim cu farmecul gimnazial slãbuþ, care m-a fãcut sã-mi pierd minþile. Pentru prima oarã, am stat ºi eu la rândul meu liniºtitã, fãrã sã sorb cuvintele care altãdatã mã rãscoleau, m-am proptit pur ºi simplu pe marginea mesei ºi-am rânjit prosteºte încontinuu. Priveam prin ochii lui ºi nu mai vedeam nimic în afarã de fum de þigarã, el însuºi era învãluit de fum, mirosea a fum, era o mare de fum, care din când în când mai zâmbea superior, ceea ce-l fãcea sã arate ca trecut de douãzeci de ani.
Însã mie nu-mi mai pãsa, nu mai auzeam nimic, nici despre iubitele lui, nici muzica din local ºi nici vorbele vecinilor de local. Mie îmi treceau lent prin faþa ochilor, cuvinte scrise cu fum pe un fundal negru, care se miºcau din ce în ce mai încet, din ce în ce mai provocator, umezindu-mi ochii, neobiºnuiþi cu atâta fum. ªi-mi subzistau tãcut în minte ºi eu repetam încet, ca pentru mine, cu o urã nesfârºitã: „Ei bine, nici eu nu te iubesc, dacã la tine asta înseamnã dragoste."