The painful return

[Julia Lilith Potter]

Oficial, singuratate deplina. De-a lungul tuturor acestor ani, numai Julia stia de cate ori s-a rugat sa fie singura... nu din cauza ca personalitatea ei i-ar fi dictat asta, ci trebuia sa-si puna ordine in ganduri. Niciodata nu fusese o persoana 'physical', nu o prea gaseai topaind incolo si-ncoace, nu gasea nimic amuzant in asta. Bine, nici nu prea avea cum sa gaseasca ceva amuzant in asta, avea aproape 16 ani, dar nici ca si copil nu se jucase. O copilarie cam ratata, ce-i drept.

Cu totii avem nevoie de singuratate uneori, dar fiecare exces duce la un regres, iar regresul la tragedie. Lipsise de la Hogwarts foarte mult timp doar ca sa puna totul in echilibru in caminul sau. Bunicii murisera. Unul dupa altul. Doua zguduituri puternice ce ar fi calcat un adolescent ca Jul in picioare si l-ar fi facut praf. Ar fi cedat si ea, dar nu putea. Pur si simplu asta nu se putea intampla. Nu era neaparat onoarea de a fi un Potter - eh, asta chiar nu e onoare, uneori poate fi considerat un blestem in toata regula - , ci firea ei. The show must go on, no matter what it takes.

Odata ce ajunse in dormitorul cercetasilor, arunca geamantanul cat colo, lasandu-l sa se desfaca din cauza impactului. Ghinion. Scotoci prin el nervoasa si isi puse uniforma pe ea. Trecuse ceva timp de cand n-o mai purtase, ah, minunatul iz de naftalina, balsam pentru simturi... vezi sa nu. Se privi pret de cateva secunde in oglinda - cearcane incredibil de mari, privire de moarta, palida ca ceara expirata, buze vinete, ce sa mai, toate fotomodelele ar fi invidiat-o. Cobori incet scarile si parasi camera de zi, izbindu-se de valul de lume.

Lume, lume noua. Multe fete necunoscute in jurul ei, dar nu o prea interesa asta. Da, si ca de obicei, persoane dandu-si coate. Uneori, chiar ii venea sa se opreasca in mijlocul drumului si sa le urle in fata: "DA, OAMENI BUNI, EU SUNT POTTER, PROBLEME?!" ... desi, cel mai probabil, ar fi bagat 20 de boboci pe putin in aripa spitalului in stare de soc si s-ar fi luat directorul de ea. Asta e, nu toti putem face tot ce vrem uneori, eh... pe masura ce se apropia de iesirea din castel, isi roti privirea si dadu cu ochii de o portiune mititica de cicatrice. Ah, semiluna. Dar chiar asa...

Unde era Harry? N-o prea preocupa acest gand, desi Harry avea un loc rezervat in inima sa. Incepuse sa devina o persoana deosebit de rece. Il iubea pe Harry, chiar surprinzator de mult, dar in momentul respectiv, tot ce i-ar fi venit sa faca de fata cu Harry era o istericala de sa rasune Hogwarts-ul. Nici nu o cautase. Adica poate ca da, dar nici nu se straduise. Adica poate ca da. Adica da-l incolo. Cine stie cate fete mai stau dupa fundul lui, ca de obicei, hm, ce-or fi vazand atractiv la el, oricum?! Ca tot veni vorba de atractii si de forte magnetice, o alta intrebare isi facu loc in negura gandurilor sale...

Unde era Draco?... In fine, la Draco situatia era mai de inteles, ca deh, nu prea putea risca s-o caute, dar... nu, mai bine fara ganduri despre Draco. Simtind cum un adevarat rau de lacrimi incepe sa se formeze sub genele sale, Jul scutura din cap. Da, mai bine fara Draco. Macar pentru o vreme. Se intelege ca era puternica... dar suferinta trebuie sa aiba o limita... totusi, si ea era om...

'Totusi,sunt om. Om. Om...'
Da, un om. Care rade (sau, mai bine zis, a ras), care se bucura (ceva mai rar), care ajunge sa fie dezamagit, care plange, care dispera, care iubeste (si inca cum) , care uraste (ooo da) , care traieste (cat mai are?) , care moare (cat mai are?).

In fine. Iata curtea. Nicio schimbare deosebita, aceeasi netoti care rad de ea de la Viperini, aceeasi fascinati boboci de la Cercetasi, cativa prieteni pe care-i ignora (prieteni.. are asa ceva?!?), spera sa nu fie si Harry pe-acolo. Se stradui sa-si ascunda fata cat de bine posibil pentru a nu fi recunoscuta (desi trebuia doar sa-si ascunda cicatricea si nimeni nu mai stia cine e!) si o lua inspre lac cu pasi repezi, scuturand din cap din 5 in 5 secunde. Nu, nu putea sa-si aminteasca nimic. Cat de slaba sa fie sa se lase prada amintirilor?! Fara culcat in iarba, fara saruturi, fara apus, fara cenusa din Hogsmeade, fara scrisori codate...

... Dar cum sa stea fara?

"La dracu' cu toate."
Se tranti cu posteriorul in iarba, pe malul lacului. Sa se forteze sa planga? Ce rost mai avea? Ar fi irosit restul amarat de putere ce-i ramasese. Parca reusise sa puna totul in balanta… mda, cum sa nu. Se multumi sa-si sprijine fruntea cu ambele maini, tinand-o fixa, de parca s-ar fi temut sa nu-si tulbure gandurile… ei bine, si acum, ce ? Respira adanc de cateva ori, apoi isi indrepta privirea (cum putea si ea din pozitia aceea) catre oglinda lacului.

Ce se astepta sa vada ? Patura de nori murdari ca un strat gros de colb lasa doar o raza s-o intrepatrunda pe la cusaturi, de parca Dumnezeu ar fi taiat locul cu cutitul special pentru a fi lumina pe taramul muritorilor. In departare se auzeau vag cucuvele vestind moartea… dar nu-i prea pasa de toate astea, huh, cine mai putea sa moara acum ? Ea ? Harry ? Draco ? Si ce daca ? Care era diferenta dintre viata si moarte in acele clipe ? Probabil doar o bataie de inima, poate un tremur din toti rarunchii, un fior, poate spaima. Dar poate erau batai de inima si in moarte ? Nu, n-avea cum. Dar fiori erau ? Nici de asta nu-si prea putea da seama. Dar cat de pretioase sunt aceste lucruri pentru a putea fi considerate diferente intre fiinta si nefiinta ? Conteaza o bataie de inima ? Posibil, caci o bataie de inima inseamna iubire. Conteaza un fior ? Posibil, caci fiorul inseamna spaima.

… Si inca ii mai rasuna suierul din cosmar in minte…
’Julia, scumpa Julia, tu ai un secret… mai,mai, pe cine iubesti tu, Julia ?’

OOC : aaa da. As prefera ca posturile urmatoare sa nu fie ceva de genul ‘Buna !!! Sunt X ! Nu te-am mai vazut pe-aici ! Ce mai faaaci ?! Vrei sa fim prieteni/e?!’. Sper ca ma intelegeti.