Împotriva vântului.

[Mylene Lycoris OddCat]

Capitol nou, cam scurt, ce-i drept.. pare rãu la mine.
Am avut douã muze.. asta ºi asta.
________________

i.

-Albus.

Era ceva mai mult decât o ºoaptã ºi se auzi clar în spaþiul gol dintre cei doi, fãrã ecoul caracteristic. Albus se incordã imperceptibil, fãrã sã se ridice de pe podeaua rece a turnului de Astronomie – pãrea îngândurat, obosit ºi trist, purtând o povarã mult prea grea pe umerii sãi, fãrã sã ºtie de ce era aºa... îºi trecu o mâna prin pãru-i castaniu, ridurile din jurul ochilor, riduri care nu trebuiau sa existe, fiind mai pronunþate ca oricând, fiind ºi dilatate din cauza sticlei ochelarilor în formã de semilunã.. respira greoi, în timp ce-ºi lãsa capul în palme, nefiind în stare sã mai gândeascã coerent, darãminte sã mai fie capabil în a purta o conversaþie decentã. Auzi paºi, care pãreau mult mai îndepãrtaþi decât erau în realitate, ºi o mânã strângându-i umãrul.

-Albus!

Se smuci din strânsoare, punându-ºi mâinile pe peretele din spatele sãu, ridicându-se. Însã, se prãbuºi imediat în genunchi, ameþit de ºuvoiul de gânduri ce doar îi rãsãriserã în minte – chiar nu se putea ca totul sã fie adevãrat.. Simþi din nou mâna lui Grindelwald pe umerii sãi, dar de data aceasta nu acþionã, frângându-ºi mâinile, privind podeaua de marmurã albã, fãrã sã-i defineascã contururile prea bine; simþea o durere sfâºietoare ºi-ºi muºca buzele, aerul rece al nopþii învolburându-i ºuviþele castanii în jurul feþei, acoperindu-i chipul palid.

-Albus, rãspunde-mi.
-Respir, sunt aici, calm.

Oftã ºi îºi îngropã capul în palme, sprijinindu-ºi umãrul de perete, tresãrind când o palã de vânt se abãtu asupra sa. Respira greoi, ºuierat, parcã era la capãtul puterilor – rânduri din scrisoare i se învârteau în minte, apãrând ºi dispãrând la intervale regulate.. o miºcare bruscã a lui Grindelwald, care avu un sunet puternic, îl fãcu pe Albus sã apese peretele cu mâinile sale ºi sã se uite în jur, speriat.

-Poftim.., murmurã Grindelwald aproape de urechea sa, ºi îi puse ochelarii la locul lor.

Aproape imediat, Albus fu lovit de un blestem ºi trimis în partea opusã a turnului, lovindu-se puternic de un perete, vãzând câþiva phoenicºi în faþa ochilor. Clipi, holbându-se la faþa fratelui sãu, ce-l privea cu o expresie schimonositã de furie, ºi cu ura scãpãrându-i în ochii de aceeaºi culoare cu ai lui Albus – ridicã bagheta, rãstindu-se cãtre cel cãzut:

-Nu-þi pasã, nu-i aºa? Nu, nu, chiar deloc..
-Despre ce vorbeºti, Aberforth? Întrebã calm Albus.

Aberforth înghiþi în sec ºi ºfichiui bagheta, o tãieturã adâncã apãrând pe obrazul lui Albus, albus osului fiind vizibil, în timp ce sângele se prãvãlea peste faþa ºi gãtul sãu.. miºcã puþin bagheta ºi se rãsti din nou, o altã tãieturã formându-se pe faþa rãnitului:

-Cum îndrãzneºti? Nici mãcar nu-þi pasã! Nu. Îþi. Pasã!!
-Ba da, îmi pasã!
-Nu, nu-þi pasã! Tu vrei doar sã fii cel mai tare ºi nu-þi pasã dacã rudele tale mor!
-Nu-i adevãrat!

Un ºuvoi de sânge aluneca de pe fruntea lui Albus, în timp ce acesta se ridicã, fiind puþin mai scund decât Aberforth, deºi era mai în vârstã decât el; un blestem nou se lansã, lovindu-l pe bãiatul cu pãr castaniu în coºul pieptului, zdrobindu-l de peretele turnului cu o forþã nimicitoare – în spatele lui Aberforth, Grindelwald privea înmãrmurit, cu pumnul încleºtat în jurul baghetei. Albus era þinut deasupra pãmântului, zdrobit de furia fratelui sãu, umilit în faþa celui mai bun prieten..

-Þie nu-þi pasã, Albus! Mi-e scârbã de tine, „frate”!
-Lasã-l în pace! Tunã Grindelwald. Expelliarmus!

Bagheta lui Aberforth zburã în aer, iar Albus alunecã pe podea, trãgând cu sete aer în piept. Nu-i pãsa cã arãta precum o pãpuºã de cãrpe, cu pãrul îmbibat de sânge ºi cu ochelarii în formã de semilunã pãtaþi de pete roºiatice, ci doar... Grindelwald îi întrerupse ºirul gândurilor atunci când ridicã bagheta ºi începu o miºcare, dar Albus se ridicã fulgerãtor de repede ºi-i apucã încheieturã, clãtinând din cap – prietenul sãu mormãi, lãsând bagheta în jos. Se uitã la Albus, acesta privind îngrijorat dupã Aberforth, care ieºi dintr-o datã din turn, recuperându-ºi bagheta cu o miºcare stranie a mâinii. Albus oftã ºi se uitã trist la Grindelwald, fãcând un semn din cap care însemna „vezi, aºa se întâmplã întotdeauna..” Tremura imperceptibil în timp ce îºi ºtergea fruntea de sânge, fãrã sã-ºi deschidã ochii.

-Ce vroia sã spunã cu „dacã rudele tale mor”? întrebã Grindelwald în ºoaptã.
-Pãi.. Albus ezitã, privind insistent podeaua.
-Spune-mi.
-A murit.. A murit mama mea.. noastrã, reuºi sã continue Albus, fãcând un pas în spate, clãtinându-se îngrijorãtor de mult, cu o grimasã de durere, arãtând spre locul unde Aberforth dispãruse.

Grindelwald era uimit, clipind în repetate rânduri, cu ochii sãi verzi mãriþi. Albus îi zâmbi trist, aplecându-se sã-ºi ia bagheta ºi mergând cãtre ieºirea din turn, umbra sa urmãrindu-l, ascultãtoare, ca-ntotdeauna. Dãdu sã coboare scãrile rãsucite într-o spiralã ameþitoare, când Grindelwald fugi cãtre el ºi îl apucã de mânã, oprindu-l.

-Eºti bine?
-Da..

κi eliberã mâna ºi începu sã coboare scãrile, fãrã nici un alt cuvânt. Mult mai târziu, când pãºi peste ultima treaptã, îºi aminti cã anul se sfârºise, ºi cã Expresul de Hogwarts era menit sã plece în ziua urmãtoare…

Vara, o varã tristã, cioplitã din fibra amãrãciunii, începuse.