Nisipuri miscatoare

[Briana Brighton]

M-am reapucat de scris la acest vechi fic... Acesta este inceputul celui de-al III-lea capitol.As fi scris mai mult, dar vreau sa imi spuneti daca are rost sa il continui.Actiunea ficului inca nu a inceput cu adevarat...

III.Naruirea

Am intrat in casa rapid cu gandul de a-mi schimba in cel mai scurt timp posibil hainele ude care mi se lipeau de corp si care, mi se parea mie, imi dilatau fiecare celula din epiderma.Dar nu imi pasa in acele minute de felul in care ma simteam din punct de vedere fizic, ar fi putut foarte bine sa imi fie turnata o galeata rece de apa in cap si nu as fi putut sa ma trezesc din acea amortire. Discutia cu postasul ma apropiase pentru cateva clipe de lumea terestra, dar apoi cazusem in aceeasi stare de visare atat de caracteristica mie.Aveam nevoie de apa, putin apa care sa ma ajute sa ma calmez asa ca am cautat disperata un pahar si l-am umplut cu acel lichid(care nu putea fi cu siguranta apa) de la robinet,desi nu obisnuiam sa fac asta.In clipa in care am simtit gustul clorului,am scapat instinctiv paharul auzind un zgomot infernal pe faianta.Ce facusem? Probabil ca acest incident ma readusese putin la viata caci am incercat sa adun cioburile imprastiate la 2 metri in jurul meu.Nu imi mai dadeam seama ce fac, nu simteam nicio durere atunci cand sticla rece imi patrundea in piele pana cand mi-am privit mana insangerata si, automat, am reusit sa simt mai mult decat temperatura paharului.Ce a urmat imi este greu sa imi amintesc pentru ca, desi mereu mi-a fost frica de sange, in acele clipe am simtit mai mult decat o teama nefondata.Sangele acela urma sa il vad eu zi de zi sub pretextul ca niste necunoscuti vor avea zambetul frumos? Ce imi pasa mie de asta? Sa suport aceea culoare ingrozitoare care ma facea sa tremur pentru zambetul lor? Trebuia sa imi revin si cu ultima farama constienta mi-am cautat cateva haine noi si mi-am spalat fata cu apa rece ca gheata.De parca n-ar fi fost de ajuns dusul gratuit pe care il primisem in drumul spre casa...
Clipele pe care le-am petrecut in aceea zi in fata oglinzii privindu-mi chipul de copil distorsionat de panica ce se asternea precum o crusta grea in jurul sufletului, nu le voi uita poate niciodata.M-am intrebat de zeci de ori apoi daca acela era un semn ca ceva trebuia sa schimbe sau pur si simplu o coincidenta.Eram acolo, cu ochii pierduti in fata unui chip strain incercand sa refuz sa accept ca imi era teama.Ar fi trebuit sa fiu fericita ca scapasem in sfarsit de examen, ar fi trebuit sa ma rog sa intru la facultatea la care visasem atat de mult, ar fi trebuit sa o sun pe bunica mea si poate chiar pe mama si sa le spun cum a decurs totul, dar nu puteam sa ma desprind din aceea transa care imi imobiliza corpul, trezindu-mi parca inconstientul la viata.’Ce o sa se aleaga de viata mea? Ce o sa fac acum? Cum am putut sa cred ca as putea deveni stomatolog cand stiam foarte bine ca pur si simplu nu mai am aer atunci cand vad putin sange?’ Toate aceste intrebari mi se invarteau la nesfarsit prin minte, fara a incerca sa le gasesc un raspuns.Trebuia sa ma calmez si stiam asta, fusese doar acel strop de sange care umpluse paharul suferintelor mele.Inainte aveam certitudinea ca voi avea o cariera stralucita sau macar voi face tot ceea ce imi sta in putinta pentru a-mi indeplini visurile si acum totul se prabusea. Intelegeam tot, dar nu vroiam sa insist asupra ideeilor; nu era un moment bun pentru a gandi, trebuia doar... sa mananc ceva si apoi sa ma relaxez uitandu-ma la televizor, lucruri banale, care aveau menirea de a ma readuce cu picioarele pe pamant. ‘Mai tarziu... atunci voi putea fi mai rationala... nu acum ‘ imi repetam incercand sa imi revin.