Piatra de aur

[Katya Sokorov]

Dedicatie pentru Helena D. Rose
--------------------------------------------------------------------------------------

Capitolul I
Partea I - Alicia

Adidașii bãiatului atingeau ușor podeaua lucioasã a amfiteatrului. El își scrijeli numele pe folia de plastic în care pusese referatul sãu și îl așezã peste restul foilor aduse de alții. Încercã sã arate relaxat, totul rãmânând o încercare. Ieși, oarecum speriat de atitudinea rece și serioasã a tuturor, și sperã sã treacã.

(douã sãptãmâni mai târziu)
Bãiatul tastã un numãr de telefon, fericit.
“Alo ? Alicia ?” întrebã el, când persoana sunatã rãspunse.
“S-a întâmplat ceva ?” întrebã o voce femininã, tânãrã.
“Da !” rãspunse el, râzând, dar nu îi lãsã timp sã întrebe ce: “Am trecut ! Nu-mi vine sã cred !”
“Ai trecut…” murmurã ea, fericitã. “Cât ai crescut...” spuse Alicia.
“Mãtușico, nu ai de ce sã te întristezi, sã știi cã nepotul tãu voi fi mereu...”
“Nu mã întristez...” spuse ea, plângând.
“Dar atunci de ce plângi ?” întrebã el, nefamiliarizat cu plânsul de fericire.
“Fiindcã te iubesc ca pe un fiu și ca pe un prieten (aici spusese “prieten” într-un fel oarecum diferit), Matt ! Sunt fericitã pentru tine !” spuse ea și convorbirea se întrerupse.

Alicia era mãtușa lui Matthew, care îl luase în grijã de când el avea cinsprezece ani, când pãrinții lui muriserã într-un accident de mașinã. Aceasta avusese nouãsprezece ani când Matt avea cinsprezece, diferența dintre cei doi fiind destul de micã. Dacã atunci când era mai mic o considera pe mãtușa lui ca fiind “drãguțã”, treaba evoluase spre... sentimente mai... profunde. În realitate, nici nu era mãtușa lui, fiind adoptatã de pãrinții mamei lui cu puțin timp înainte ca el (Matt) sã se nascã.

Alicia era plecatã în Belgia, și vorbea cu Matt în fiecare zi. Pleca de multe ori înafara țãrii, dar niciodatã pentru mai mult de o sãptãmânã.

Bãiatul se trânti pe pat și începu sã îi scrie un mesaj:
Vãd cã nu prea ai semnal acolo unde ești, așa cã prefer sã îți trimit un mesaj. Am trecut cu cele mai mari note. Eu o sã mã mut în Franța, sã îmi continui studiile, și mi-ar face mare plãcere sã vii și tu. Desigur, nu ca o vacanțã... Mi-am gãsit deja un loc de muncã cu jumãtate de normã și m-am interesat și pentru tine. Dar dacã mergem, cel mai probabil o sã rãmânem acolo o vreme, o lunã, douã luni, poate chiar un an sau mai mult. Rãspunde-mi cât poți de repede, te rog.
Bãiatul lãsã telefonul sã îi alunece din mâini dupã ce apãsã pe butonul “Trimite”. Se ridicã din pat și se uitã la ceasul care indica ora 21.48 . Se duse spre laptop-ul care stãtea pe biroul lui de sticlã și cãutã despre “Piatra de Aur”. Gândul îi zburã imediat spre Alchimie și realizã cã de fapt se referea la Piatra Filozofalã. Matt zâmbi la gândul cã a doua zi Alicia avea sã se întoarcã din Belgia.

Și-o imaginã din nou pe Lish. Înaltã, cu pãrul ei blond cãzându-i frumos pe spate, iar zâmbetul larg care încãlzea pe oricine stând galeș pe buze. Ochii ei verzi aveau sã îl priveascã drãgãstos ca deobicei... Un fior cald îi strãpunse toatã ființa. “Alicia...” murmurã el, zâmbind, apoi se întoarse spre monitor. Și, câteva ore mai târziu, trecut de miezul nopții, el adormi cu capul pe tastaturã. Apoi tresãri. O cheie rãsucitã în ușã, o apãsare de clanțã.
“Alicia !” exclamã el zâmbind, undeva între vis și realitate.
“Ți-am vãzut mesajul... Am vorbit cu șeful și spune cã nu vrea sã plec, însã am refuzat categoric sã rãmân aici știindu-te pe tine... altundeva.” zâmbi ea și îl privi cu duioșie. Bãiatul încercã sã și-o scoatã din minte pentru o secundã mãcar, dar nu reuși, Alicia era mijlocul gândurilor lui. Fata se așezã lângã el, pe același scaun – noroc cã era un scaun destul de mare și ei destul de slabi. “Mmm... Ți-am gãsit un post de jurnalistã, dacã te intereseazã.” spuse el, neavând nicio altã idee. “Orice... orice e bun.” rãspunse ea. “Ai pãțit ceva ?” întrebã el, îngrijorat. “Nu... sunt eu obositã. Merg sã îmi fac o cafea...” începu Alicia dar el îi tãie vorba: “Ia-o pe a mea, eu oricum pot sta treaz și fãrã...” indicã el o ceașcã de cafea neatinsã.

Alicia întinse mâna dupã ceașcã. Luã o înghițiturã și o așezã din nou pe birou. Când cana atinse suprafața de sticlã se auzi un mic “cling”. Totuși, în câteva minute fata adormi. Matt o luã în brațe și o așezã ușor pe pat, apoi se întoarse la birou, continuând sã studieze tot ce putea gãsi despre Piatra de Aur, cunoscutã și ca Piatra Filozofalã.

Zâmbi și așezã cana de cafea pe noptiera fetei. Se uitã la ceasul care indica ora cinci dimineața. Întinse mâna dupã cartea lui și se așezã în patul de lângã cel în care stãtea ea și aprinse lampa de birou pe care o avea pe noptierã. Începu sã citeascã, uitându-se din când în când la Alicia, zâmbind. Dupã cam o orã se uitã la ceasul care indica ora șapte. Puse cartea jos și merse sã își ia un pahar de apã.
 

Partea II – Diferit

Bãiatul puse paharul jos și se duse spre noptierã, pergãtit sã își ia cartea. Privirea îi alunecã însã spre Alicia și, fãrã sã realizeze ce face, își aplecã capul spre buzele ei. Ea deschise ochii și se uitã la el cu o privire fãrã expresie, apoi acea privire se transformã într-un sentiment de furie.
“Ce crezi cã faci ?” întrebã ea, supãratã. Bãiatul se ridicã, fãrã sã realizeze ce fãcea. Adicã ce era gata sã facã. Nu îi rãspunse la întrebare și se duse spre birou, fãrã sã știe ce vrea sã facã.

Mai târziu
Matt își îndesã încã trei caiete într-un rucsac și închise valiza în are pusese hainele, evitând privirea Aliciei. Realizând ce fusese gaata sã facã, roși, rușinat de propria lui persoanã. “Haide.” spuse el rece și luã în mânã valizele și coborî scãrile. Deschise portbagajul mașinii și le puse acolo. Intrã în mașinã și așteptã sã intre și ea.
“Conduci tu ?” se interesã Alicia.
“Da.” rãspunse el, încercând sã parã indiferent.

(peste cinci ore)
“Matt...” începu ea, oarecum încurcatã.
“Știi, atunci când conduc nu e cel mai bun moment sã îmi reproșezi, bine ?” rãspunse el sarcastic. Se opri la cea mai apropiatã parcare. “Ce voiai sã zici ?” întrebã el. Fata nu îi rãspunse. “Consider cã nu era nimic.” zise el, pregãtit sã porneascã, dar ea îi opri mâna. El își retrase mâna dintr-a ei, repede.
“Îmi pare rãu cã am reacționat... cum am reacționat.” zise ea, sincerã.
“Și ce vrei sã zici, cã ar fi trebuit sã te sãrut ? Nu, ești mãtușa mea, asta nu se face.” îi tãie el vorba.
(peste trei zile, au ajuns în Franța)
“O sã stãm la Paris, am cumpãrat o garsonierã... Proprietarul a venit special în România.” zise el, oprind mașina lângã o clãdire de apartamente. “Ia-ți geanta, nu pot sã duc eu tot.”

(mai târziu, peste câteva zile)
Matt aruncã telefonul pe pat. Nu putea sã nu se gândeascã la Alicia. De o vreme începuse sã se încurce în idei indiferent de ce fãcea... Ea ieși din bucãtãrie cu o farfurie de fursecuri cu ciocolatã în mânã. “Ce ?” intrebã el, nedumerit, întinzând mâna dupã un fursec, dar se trezi cu ea în fața lui. Alicia se așezã pe genunchii lui. “Ce faci ?” întrebã el, îndepãrtând-o. “Ascultã-mã, ești mãtușa mea, bine ? Eu și tu... nu merge. Și nu zic cã sunt ferici...” zise el apoi fu întrerupt de un sãrut. Profitã de moment, dar îi era rușine de ce fãcea. Încercã sã o îndepãrteze, din nou, dar pur și simplu mâinile i se blocarã și nu mai ascultarã de el. “Știi cã am fost adoptatã de bunicii tãi, nu ?” șopti ea dupã ce buzele lor se despãrțirã. “Dar... dar...” încercã el. O prinse pe Alicia în brațele lui. Și era rușinat de ce fãcea. Era mãtușa lui. Indiferent din ce punct de vedere era ea mãtușa lui, era mãtușa lui și nu se fãcea ce fãceau ei.

Matt o lãsã sã alunece dintre brațele lui și își întoarse capul spre computer. Dar nu putea sã uite. Sãrutul acela fusese magic...

_________________________

Asa... stiu ca nu e cine stie ce, dar m-am straduit...