Lectia IV - Vraja Kndun

[Mylene Lycoris OddCat]

• Am deschis cu putere uºa groasã ce mã despãrþea de clasã, observând cu stupoare cã aceasta era goalã, fãrã nici o entitate supranaturalã aflatã acolo, aºa cã am derapat cãtre urmãtoarea camerã, vãzând cã ºi aceasta era goalã. Teniºii îmi scârþâiau în timp ce alunecam pe piatra golaºã a holului, încercând zadarnic sã gãsesc locul unde lecþia de Transfigurare, clasa cu numãrul douã zeci ºi patru... Geamurile se aflau la stânga mea, uºile la dreapta, nefiind numerotate, ci doar însemnate cu niºte simboluri aurii, care pãreau niºte strãfulgerãri orbitoare în timp ce eu mã deplasam în vitezã prin faþa lor, practic pregãtitã sã-mi iau zborul în orice clipã. Cu un zgomot asurzitor, m-am oprit, gâfâind, ºi am deschis o altã uºã, la întâmplare, dând buzna peste cei câþiva elevi care priveau un ºoarece ce pãrea un mutant. Respirând greoi, am încercat sã îngaim o scuzã coerentã, în timp ce mã îndreptam înspre locul meu, rãsturnând în treacãt o cãlimarã, care se zdrobi de pãmânt, spãrgându-se ºi împroºcând pe cei aproape de aceasta cu cernealã.
  
  Am schiþat un zâmbet ºi m-am aºezat în bancã, scoþând dintr-o miºcare cãlimara pe jumãtate consumatã, o panã neagrã ºi un sul de pergament, pe care l-am deschis ºi m-am uitat în jurul meu, distrasã, parcã întrebând care era lecþia - abia atunci am observat lecþia scrisã pe tablã ºi am început sã o transcriu. ‘Vraja Kndun...’, mi-am zis, în timp ce scrijelitul penei pe pergament era singurul lucru care se auzea în clasã, ºi, de altfel, eu eram singura care-l provocam. Încã nu încropisem o scuzã plauzibilã pentru întârzierea mea neanunþatã, ºi nici nu ºtiam ce aveam de gând sã spun -” faptul cã dormisem pânã mai târziu ºi nu auzisem tãrãboiul creeat de ceilalþi în timp ce mergeam la cursuri nu era cea mai perfectã scuzã, deºi acest lucru se întâmplase. ‘Evadat din Azkaban...’, am continuat eu ºirul lecþiei în capul meu, în timp ce mi-am ridicat privirea pentru a privi pentru o mili-secundã ºoarecele mutant, apoi iscodind cu privirea pergamentul pe care cerneala se aºternuse neordonat.
  
  “Domniºoara profesoarã, am o întrebare...”, am zis eu, înfingând vârful penei în cãlimarã ºi uitându-mã fix la ºoricel, care pãrea derutat ºi speriat. Apoi, fãrã sã mai aºtept ca profesoara sã spunã ceva, am continuat, pe acelaºi ton neutru. “Finite Incantatem ar opri aceastã vrajã? Adicã, ar readuce corpul animalului, sau al omului” ”- aici m-am uitat la profesoarã, brusc, fãrã nici un motiv, apoi mi-am mutat privirea spre rozãtoare, - “la normal?”
  
  Am reluat acþiunea de a copia cuvintele ºi de a le ataºa de pergament permanent, pãrând neinteresatã de rãspunsul pe care profesoara avea sã mi-l adreseze. Examinându-l, curioasã, pe rozãtor, din când în când, nu am observat faptul cã acesta avea ºi picioare de gãinã, ºi urechi de iepure, decât mult mai târziu, dupã ce mã iscãlisem într-un colþ, cãci dacã îmi uitam lecþia scrisã prin clasã, lumea ar fi ºtiut cui îi aparþinea. Am oftat, dându-mi pãrul din ochiul drept ºi strâmbându-mã, când o idee nãstruºnicã îmi luminã pentru o clipã rotiþele scârþâitoare ale minþii... Întotdeauna îmi dorisem sã am urechi de lup ºi coadã la fel, dar lumea îmi spunea cã era absurd sã-þi placã sã ai douã chestii care nu-þi aparþineau. Rulând pergamentul ºi sigilându-l cu o atingere a baghetei ºi cu o ºoaptã scurtã, apoi aºezându-l înapoi pe lemn, mi-am imaginat ce... miºto ar fi fost sã am o coadã... Dar nu ºtiam dacã aveam voie sã aplic vraja pe un om, adicã pe mine însumi... încã. Cu un fâºâit provocat de robã, mi-am scos bagheta ºi am îndreptat-o spre mine, fiind dispusã sã risc sã rãmân cu urechi de lup pe veci. Concentrându-mã, învârtind bagheta în sensul invers acelor de ceasornic de douã ori, am spus, destul de tare ca sã audã cineva mai aproape de trei centimetri, ºi destul de clar ca sã mã înþeleagã ºi o insectã:
  
  “Kadun!”
  
  ªiii... Mersese, deºi doar pe jumãtate, eu având doar o ureche, iar cealaltã fiind încã de om, deºi puþin mai alungitã. ªtiind cã aveam sã dau de bucluc, însã rânjind, amuzatã, am repetat vraja, ceva mai tare - parampampampam, douã urechi de lup. Le-am îndreptat înainte, le-am miºcat ºi ciulit, lãsat în jos ºi le-am lipit de cap, în timp ce zâmbetul mi se lãrgea. Auzeam totul de douã ori mai fin, rãsuflãrile celor aflaþi la bãnci distanþã de mine pãrând parcã la nici trei milimetri, iar scârþâitul imperceptibil urechii omeneºti, provocat de ghearele picioarelor de gãinã ale ºoarecelui se auzeau clar, rãsunându-mi în mintea ºi aºa goalã, în care ecourile puteau sã continue pentru mult timp. Eram sigurã cã dacã cineva începea sã þipe, aº fi asurzit, aºa cã m-am uitat prevenitor la stânga ºi la dreapta, în timp ce-mi ridicam vârfurile urechilor de lup - zâmbeam ºi mai larg de data aceasta, fiindcã îmi amintisem cã vraja dura douã zeci ºi patru de ore, adicã o zi perfectã, în care o sã fiu o ciudatã. Chestia asta chiar mã bucura - eram sigurã cã aveam sã sar pe bancã ºi trâmbiþe ºi þurle sã se facã auzite, cãci eu, ciudata, aveam urechi de lup!
  
  ‘Heh, who wins now?’, mi-am zis, pocnindu-mi falangele în timp ce mã întindeam, aºteptând reacþia profesoarei, deºi înafara detenþiei ºi a punctelor scãzute de la Cercetaºi, nu avea ce sã-mi facã prea multe, iar lucrul ãsta nu mã întrista - totul pentru o chestie care chiar merita. Pãcat cã în lumea Încuiaþilor nu puteai sã faci acest lucru... puteam risca orice, dar nu vroiam sã ajung în Azkaban pentru faptul cã am speriat de moarte oamenii care se plimbau, inocenþi, pe stradã, sau cã i-am provocat un infarct unei bãtrâne de ºapte zeci de ani... Am privit-o pe profesoarã, rupându-mi ºirul gândurilor ºi aºteptând reacþia acesteia.
  
  ooc, vã rog sã nu spuneþi ce zic eu sau ce fac eu... nu-mi place. thank you.