Redrum

[Sophia Mason]

"Toatã povestea asta a început acum mult timp, când lumea era altfel, când oamenii nu aveau ºi nici nu ºtiau ce înseamnã banii. Când omenirea nu era plinã de urã ºi rãutate. Când toþi erau fericiþi ºi veseli."
"-Mamã, ãsta nu e un început de poveste prea bun" zise Sammy somnoroasã. "Ar trebui sã te strãduieºti mai mult dacã vrei sã inventezi una!"
"-Ce-ai zice sã lãsãm poveºtile ºi sã mergi la culcare?" îi zice mama sãrutând-o pe frunte.
Eu stãteam rezematã de tocul uºii ºi priveam scena zâmbind.
"-Mami, de ce trebuie sã dorm? Sunt destul de mare sã mã culc la ce orã vreau." zise Sammy bosumflându-se încet. "Ea de ce are voie sã stea pânã târziu?" continuã Sammy arãtând cu degetul spre mine.
"-Ea are cinºpe ani ºi tu ai doar patru, d-aia. Acum închide ochii ºi lasã-l pe Moº Ene sã vinã la tine!" zise mama puþin rãstit, sãrutând-o din nou pe frunte.
Sammy se conformã imediat, închizând ochii. În câteva minute adormi. Mama se ridicã din pat ºi o lãsã pe Sammy sforãind încet ºi drãguþ.
"-Hai în bucãtãrie!" îmi zice mie mama.
Împreunã coborâm scãrile ºi intrãm în bucãtãrie. Mama îºi scoate nelipsita sticlã de whisky ºi îºi bea pãhãrelul de dinainte de ora 10.
"-Ce vrei?" am întrebat eu enervatã de gestul ei.
"-Nu-mi vorbi aºa, Emma!" îmi zice ea. "Trebuie sã vorbesc serios cu tine."
Mama vrea sã-mi vorbeascã serios? Oare ce s-a întâmplat? De fiecare datã când vroia sã-mi vorbeascã serios îmi spunea cã trebuie sã ne mutãm în alt oraº. Asta se întâmpla în fiecare an, anul trecut chiar de douã ori. De când mã ºtiu am fost mereu pe drumuri. Nu am stat într-un oraº mai mult decât un an. Acum abia ne mutasem, abia terminasem de despachetat. Nu se poate sã ne mutãm iar.
"-Ce vrei sã-mi zici?" am întrebat eu din ce în ce mai supãratã. Deºi o parte din mine nu vroia sã ne mutãm, simþeam cã asta urmeazã.
"-Am aflat azi dimineaþã cã Dave a evadat." ºopteºte mama dupã ce a dat paharul de whisky peste cap.
"-Cum!? Cum a evadat? Când?" Nu puteam sã cred aºa ceva.
"-Ieri a evadat pur ºi simplu." a rãspuns ea cu o voce tremurândã. Se vedea cã îi e fricã.
"-Pãi...ºi nu l-au prins?" am întrebat eu ºocatã.
"-Nu. Nu ºtiu. Nu cred." spune mama încurcându-se în vorbe.
"-ªi doar nu crezi cã o sã vinã sã ne caute, nu?"
"-De asta mi-e cel mai fricã."
M-am dus ºi am strâns-o în braþe. Tremura. La fel ºi eu.
"-Stai liniºtitã! Nu o sã se întâmple nimic." încercã ea sã mã liniºteascã.
"-O sã fie bine. La cât de des ne-am mutat dupã ce a fost închis...nu cred cã a avut cum sã ne ia urma într-un timp aºa de scurt."
"-Asta aºa e." Spuse mama în timp ce dã peste cap al doilea pahar. "Dar vreau sã-mi promiþi ceva."
Am dat afirmativ din cap.
"-Dacã mi se întâmpla ceva..."
"-Cum sã þi se întâmple ceva?! Eºti nebunã?" Am strigat eu nervoasã. Ãsta era lucrul de care mã temeam cel mau mult. S-o pierd pe mama.
"-Taci din gurã ºi ascultã-mã! Dacã mi se întâmplã ceva vreau sã fii pregãtitã sã pleci."
"-Cum sã plec?" am întrerupt-o eu. Dar ea nici nu a observat ºi vorbea în continuare.
"-Du-te la mine în camerã ºi ia caseta cu bijuterii ºi du-te la sora ta în camerã ºi ia toþi banii din puºculiþã. Pune tot într-o geantã ºi ia-o cu tine peste tot."
Am ascultat fiecare cuvinþel din tot ce mi-a spus ºi m-am dus repede la etaj. Caseta cu bijuterii era deja în geantã mea, mã îndreptam acum cãtre camera Samanthei. Am scos toþi banii din puºculiþã. Nu mi-a venit sã cred. Erau cam 2000 de dolari acolo.
Mã îndreptam din nou spre bucãtãrie când am auzit un þipãt asurzitor. Era mama. Am coborât repede scãrile ºi am vãzut-o pe mama stând întinsã pe podea într-o baltã de sânge. În spatele ei era un bãrbat îmbrãcat în negru cu un cuþit în mânã.
M-am întors repede ºi am urcat pe scãri. Îl auzeam cum aleargã dupã mine. M-am dus în camera lui Sammy ºi am luato în braþe. M-am îndreptat spre fereastrã ºi am sãrit fãrã sã îmi pese dacã mã rãnesc sau nu. Împortant pentru mine este ca sora mea sã nu pãþeascã nimic. Nu mi-a fost greu sã sar deºi camera Samanthei era la etajul unu. Imediat ce am atins pãmântul am început sã alerg. Omul mascat m-a urmãrit câteva sute de metri pânã m-am ascuns într-un copac. Am avut mare noroc cã sora mea nu s-a trezit. Am stat în copacul ãla timp de câteva minute.
Deodatã, în depãrtare au început sã se vadã flãcãri ºi un fum negru acoperi în scurt timp tot cerul. Eram sigurã cã aia era casa noastrã. Vroiam sã fug acasã, sã o scot pe mama de acolo, dar îmi era fricã. Îmi era fricã pentru viaþa mea ºi pentru faptul cã cel ce a fãcut asta ar fi venit dupã mine sã îºi termine treaba. Îmi era fricã de viaþa pe care eu ºi sora mea o vom avea fãrã mama.
Atunci am început sã plâng. ªiroaie de lacrimi fierbinþi îmi spãlau obrajii. Plângeam pentru mama, pentru câþi nervi i-am fãcut fãrã sã-mi pese, pentru toate dãþile când am plecat de acasã fãrã sã mã intereseze îngrijorarea ei, pentru fiecare minciunã pe care i-am spus-o, pentru fiecare datã când îi spuneam cã o urãsc doar pentru cã nu îmi dãdea voie sã ies cu vreun bãiat, dar cel mai mult plângeam pentru sora mea, care va fi nevoitã sã creascã alãturi de o nenorocitã ca mine.
"-Emma?" o aud deodatã pe sor'mea vorbind. Am început imediat sã-mi ºterg lacrimile ºi sã mã opresc din plans. "Ce facem aici?" mã întrebã ea pe jumãtate adormitã.
Atunci am strâns-o mai tare în braþe ºi i-am rãspuns încercând sã-mi abþin plânsul:
"-Nimic, facem doar o micã plimbãricã."
"-De ce plângi?" mã întrebã ea. Era atât de micuþã ºi inocentã.
"-M-am lovit la picior." i-am rãspuns eu, dar nu m-am mai putut abþine. Lacrimile mã nãpãdeau pur ºi simplu. Am tras aer adânc în piept, am pupat-o pe frunte dupã care i-am zis:
"-Mai bine te culci. E foarte târziu."
Sammy închise din nou ochii ºi adormi instantaneu.

Personaje:
Emma:

Sammy


PS:Aveti aici primul capitol
PS2:Multumesc Aly pentru timpul petrecut la copierea acestui capitol de pe caietul nostru rablagit
PS3:Sper sa va placa