A new hope

[Bell Evans]

Capitolul 21 ~ Daruire [Lisa]

Part II

M’am apropiat incet de silueta cenusie si i’am pus o mana pe umar.
“-Luke?” am soptit eu, uimita. Nu raspunse. In schimb, o lacrima cazu pe buchetul mare din trandafiri albi ce il pusese pe mormant. Mi’am mutat privirile spre crucea din marmura neagra si am citit socata: Anabell Emilly Harrison.
“-Mereu vin aici” spuse Luke, privind cu nostalgie mormantul. “Ma linisteste sa fiu langa ea..sa ii simt prezenta..e singurul loc unde am impresia ca sunt mai aproape de ea..de sufletul ei..” continua el, ridicandu’si privirile spre mine. Avea ochii impaienjeniti de lacrimi.
In acel moment, m’am simtit vulnerabila. Luke..niciodata nu il vazusem trist, nostalgic..plangand? Mereu sarcastic, mereu pus pe glume. Era o schimbare prea mare.
“-M’am convins ca nu esti Anabell..dar am incercat sa ma agat de o ultima speranta” spuse el, ridicandu’se. Se apropie de mine si imi lua o mana in mainile lui. Pentru ca mai apoi sa isi fixeze pupilele in ochii mei plini de frica. Nu stiam ce avea de gand sa faca. Eram constienta doar de lacrimile ce alunecau in graba pe obrajii mei si ai lui.
“-Amandoi ne’am pierdut fiintele pe care le iubeam cel mai mult..si amandoi ne’am regasit alinarea in altele..tu in Stephan, iar eu..Nu am putut sa iti zic niciodata asta, dar acum..e momentul sa afli..Te iubesc, Li..si nu pentru faptul ca arati ca ea..ci pentru ceea ce esti” murmura Luke, lasand cuvintele sa imi inunde corpul de fiori inghetati. Imi spusese Li..nimeni in afara de Josh nu imi mai spunea asa..
Fara sa realizez ce faceam, mi’am pus mainile in jurul gatului sau si l’am privit printre lacrimi. Luke ofta incetisor, dupa care isi apleca incetisor capul spre mine. Intr’un fel, imi cerea aprobarea. Am incercat sa zambesc, dar nu mi’a iesit decat o grimasa. Chipul lui era doar la cativa centimetri de al meu. Ii puteam simti rasuflarea rece pe pielea mea, ii puteam simti bataile rapide ale inimii. Si totusi..puteam face asta? Nu am mai avut timp sa’mi raspund la intrebare, pentru ca buzele lui calde le inlantuira pe ale mele, fara sa ma mai lase sa gandesc. Nu stiu de ce facusem asta, dar mi’am lasat pleoapele sa se inchida si m’am lasat cuprinsa de adrenalina sarutului.
Era o prostie! Nu puteam sa’i fac asta lui Stephan..dar Luke semana atat de bine cu Josh..era nedrept !
“-Luke, stai..” am spus eu, despartindu’ma de buzele lui, care le cautau in continuare pe ale mele.
Ma privi pret de cateva secunde, dupa care zambi.
“-Chiar ai crezut ca vorbesc serios?!” spuse el, stergandu’si teatral lacrimile. L’am privit socata. Nu imi spune ca isi batuse joc de mine?
“-Luke Williams, o sa’ti para rau!” l’am amenintat eu. Am sarit brusc de langa el si i’am tras o palma peste fata. Se stramba de durere..
“-O merit, stiu..” ofta el, dupa care se intoarse cu spatele si pleca.
O furtuna de ganduri si sentimente se instala automat. Tipul asta isi batea joc de mine? Sau fusese prima data in viata lui cand avusese puterea sa fie sincer? Nu imi puteam raspunde la miile de intrebari. Dar m’am adunat si m’am gandit la Stephan..el era sincer..el nu’si batea joc de mine. El avea nevoie de ajutor.
M’am ridicat si m’am asezat inapoi pe o banca.
Era una din acele dupa-amiezi aspre de iarna, cand zapada e stralucitoare, sticloasa si tare ca cristalul. Copacii erau imbracati in promoroaca, iar lumina blanda ce se cernea in rafale lungi mangaia lespezile din piatra ganditoare, presarate la intamplare. Cerul albastru parea limpede ca oglinzile, iar soarele trecea in vazduh, luminos si rece el insusi, aruncand asupra cimitirului inghetat raze ce nu incalzeau nimic.
Cu inima usurata, am inghesuit intamplarea cu Luke intr’un coltisor indepartat al mintii. Am strans puternic intre degete inimioara de la Stephan si celalata jumatate, dupa care am plecat. Probabil nu aveam sa ma intorc vreodata aici..pentru ca nu ramasese nimic, in afara de amintirile pe care le pastram in adancul sufletului.
Ajunsa inapoi in oras, m’am grabit sa ajung la micul magazin de bijuterii. Era deschis, asa ca am intrat, iar batranul ma intampina din nou cu un zambet cald.
“-Hotarata?” ma intreba el, privindu’ma atent.
“-Josh e o amintire. Stephan e prezentul” am raspuns eu, mecanic.
“-Ma bucur sa aud asta. Acum sa’ti zic spun ce ai de facut..Stephan s’a nascut la 3 fix dimineata, pe 20 ianuarie 1990. La ora asta, duminica, vei deschide medalionul tau si vei lua de acolo praful ce inveleste litera ~S~. Stiu, acum crezi ca nu e niciun praf. Dar este, eu insumi l’am pus acolo..e un amestec de piatra lunii si cateva plante, ce are rolul de a fractiona sufletul. Vei pune praful in doua pahare, mai mult in paharul lui. Apoi vei adauga o picatura din sagele tau in pocalul lui si invers. Peste asta, torni 20 stropi de apa amestecata cu esenta de topaz, din sticla asta. Iar la 3 fix beti impreuna continutul celor doua pahare” ma instrui bunicul, atent la detalii.
Am multumit, promitandu’i o invitatie la nunta, dupa care am iesit din magazin, indreptandu’ma cu pasi repezi spre casa. Eram mandra de mine, iar intamplarea cu Luke era deja uitata. Acum tot ce conta era Stephan..
______________
capitolul asta e pentru tine, Bella