Un drum presarat cu petice de frunze si praf de vise...

[Scarlett Soul]

Eram atat de demoralizata. Am privit-o in tot acest timp pe Ruthie, desi nu-i adresasem nimic...
Parea atat de ravasita de propria-i fiinta incat parca se batea cu ea insusi, cu sufletul sau, fara culoare.

"Adevarul este ca si soarele. Poti sa-l ignori o vreme, dar nu dispare, iar daca-l refuzi, atunci se va intoarce impotriva ta cu intreaga sa putere . Nu ne putem refuza viitorul fiindca asa a fost menit sa fie si nimeni nu poate schimba asta ! E ceva divin... sau monstruos... Nu stiu...", le-am spus eu devenind din ce in ce mai nesigura pe mine.
Dar orice s-ar fi intamplat as fi continuat, as fi continuat caci de fiecare data cand nu acceptasem ce urma sa se intample, mereu., dar mereu am fost lasata undeva la margine de cascade de lacrimi...
Ruthie trebuia sa inteleaga un lucru... unul singur :

"Fiecare om are o menire de implinit.Daca uiti toate celelalte, dar sii asta, stii totul.Insa daca stii orice altceva, nu stii nimic si vei fi trait in zadar."

Dupa ce terminasem, am privit-o pe Ema care parea sa incuvinteze...

Doar speram ca vom reusi in sfarsit sa ne descoperim...