Un drum presarat cu petice de frunze si praf de vise...

[Ruthie Allen]

Nimicul ce ii era impregnat in fiecare bataie a inimii,il simti mai intens la auzul acelor vorbe,ce desi se vroiau a cuprinde un soi de blandete,nu reuseau a provoca altceva decat reamintirea incapacitatii in care se afla.
Captiva fiind in inertul ce il purta,pulsu-i agonic abia reusea a mai zvacni,incet,in valtoarea existentei.
Gramajoara inutila de oase si ganduri ce nu indraznea a se mai abandona in incercarea de a isi ridica,cat de jos,bratele batrane si pline de riduri adanci,perceptibile doar simturilor ei deteriorate.
Se pierdea in disperarea amanarii acelui adevar ce ii ameninta intregul haos comfortabil,temandu-se de inabilitatea de a se mai ascunde in dezordinea eului ei.
In timp ce celorlalte fete li se parea a fi cumplit refugiul in propria fiinta,lui Ruthie acesta ii era singurul mod de existenta cunoscut,ce prin cunoasterea de sine ce o implica drumul,ii devenea inaccesibil.
Izbucni intr-un moment de pura nebunie,in care se intoarse inapoi,printre copacii ce pareau a se inclina in ritmul renuntarii ei,fugind de propriul eu.
Constienta fiind de greseala in care se cufunda,nu se opri nici o secunda,caci prefera intunericul,haosul,dezordinea,doar pentru acel soi ciudat de comfort ce i-l ofereau...