Asteptand sa se intoarca

[Kasumi Mikoto]

Sunetul pasilor mei usori era inexistent pentru orice fiinta umana. Totusi, in urechile mele lovea ecoul zgomotului surd facut labele mele la atingerea podelei de piatra. Era ca si atuci cand aveai in gand un lucru de care nimeni nu trebuia sa afle si, in secunda aceea, aveai senzatia ca toti te aud.
Apoi am zambit, amintindu-mi de Kasumi. Ea spusese "Toti te aud, dar asta nu innseamna ca cineva te asculta sau te intelege."
Apoi m-am oprit, privind flamanda un biet soarece care, exasperat, se facu nevazut in primul loc unde stia ca eu nu incap. Acum nu mai faceam niciun pas, ca atare zgomotul nu ar fi trebuit sa se auda. Dar se auzea. Haotic si neregulat, cateva secunde... apoi linistit...si iarasi... Mmm...
Nu erau pasii mei, ci bataile unei inimi.
Am urmat sunetul, fara sa ma las totusi vazuta...
Era o camera ciudata a scolii asteia intortocheati si plina de figuri si persoane stranii...
Mai fusesem in ea. Se afla acolo o oglinnda stricata. Niciodata nu arata cu adevarat ce se afla in fata ei...
Usa era intredeschisa. Si am aruncat o privire.