De azi, de maine, de nicicand

[Judith Cuddlylove]

Astept ziua mea cu soare


Stau inchis in camera rece
Privesc zambind cum totul trece
E frig, e cald si totul doare,
Eu doar astept o zi cu soare
Si-mi amintesc printre idei
Ce dulci erau vorbele ei
Cum imi spunea sa am rabdare
Curand va fi o zi cu soare
Dar in ea eu n-am crezut
Si timpul parc-a ramas mut
Atunci mi-a spus: " Eu plec, ma doare"
Eu asteptam o zi cu soare
Si-mi amintesc de ochii ei
De zambet si de vocea ei
Eu nu vedeam cat o doare
Si ca era o zi cu soare

~ Asta e defapt o schita a unor versuri pe care le-am scris pentru o formatie locala, nu pot posta varianta finala pt ca nu e creatia mea in intregime ~

Dupa cum stiti la Busteni e un concurs care are legatura cu armonia naturii si blablabla-uri din astea. Avand in vedere ca n-am mai luat un 10 la romana din clasa a 7 a m-am gandit sa particip si eu. Asa ca m-am inspirat din melodia *Within Temptation-Mother Earth* si uite ce-a iesit:

Într-o searã rece de iarnã, stam singurã în camera luminatã de prea multe instalații aprinse, ºi mã întrebam cum de toate acestea existã, apoi mi-am spus in gând cã aberez ºi am mers la culcare.
În vis, mi s-a arãtat un bãtrân foarte slab ce purta o pelerinã gri, niºte pantaloni negrii pe care avea imprimate diferite modele de ceasuri, de unde am dedus ca era Zeul Timpului.
Acesta m-a certat pentru ignoranța si necredința mea, iar eu l-am înjurat spunându-i cã e doar un vis. Atunci, m-a luat de guler si m-a târât pânã la motocicleta sa, care mergea pe axa timpului. A apãsat douã butoane si mi-a spus sã am grijã, dupã care totul a început sã se învartã în sens contrar acelor de ceasornic, în jurul Pãmântului. Deºi viteza era foarte mare, pot sã jur ca am simțit mirosul focurilor din Evul Mediu precum ºi mirosul gheții din Era Glaciara.
Deodatã rãmân impietritã ºi totul în jurul meu se transformã într-un tablou in alb ºi negru al Universului. De nicãieri apare o tânarã domniºoarã, ce purta o rochie verde ca iarba primãverii, cu pãrul roºu ca focul, cu ochii ca de cãprioarã, cu obrajii roºii ca cireºele. Mâinile-i pãreau aripi de porubel ce zboarã mândru cãtre soare iar picioarele-i pãreau atât de puternice, încât ar fi întrecut pânã ºi un ghepard. Era cea mai frumoasã fatã pe care o vãzusem vreodatã, pe cât de frumoasã pe-atât de vulgarã ,pe cât de inocentã pe-atât de sãlbaticã. Pãrea împietritã ca ºi mine.
ªi din nou de nicãieri apare un bãiat…Ca ºi fatã l-am catalogat drept un bãiat frumos, avea pãrul lung ºi galben ca soarele iar in ochii sãi puteam vedea marea. Acesta a încãlecat pe o motocicletã asemãnãtoare cu cea cu care venisem si a plecat pe axa timpului. Cum a plecat, eu m-am putut miºca, iar frumoasa fatã, a început sa cânte un cântec tare frumos,suna ca o sirenã ce vrea sã ademeneascã marinarii spre dânsa, în timp ce cânta se îndrepta spre Pãmânt ºi totul prindea culoare pe unde trecea.
Am urmãrit-o pânã pe Pãmânt, însã cum am ajuns acolo, frumoasa dispãruse între arborii pe care ea însãºi îi crease. Am alergat ore în ºir prin pãdure încercând s-o prind. O vedeam cum ridica palmele spre cer ºi din ele ieºeau stoluri de pãsãri ciripind vesele, cum atingea albul gol de sub ea ºi creºteau munți din care izvorau ape. La un moment dat s-a oprit, m-am gândit cã era unica mea ºansã sã-i vorbesc, am prins-o uºor de mânã însã nu m-a simțit,ºi-a continuat drumul…nu s-a uitat la mine. Eram atât de frustratã, am început sã bat cu pumnii în iarba proaspãt creatã ºi sã țip aºa de tare cã ecoul meu mã asurzea. Nu înțelegeam cine e ºi cum fãcea toate acele lucruri minunate.Aveam o multitudine de întrebãri de pus ºi nu era nimeni care sã asculte mãcar întrebãrile,d-apoi sã-mi rãspundã. Am început sã alerg din nou dupa dânsa.O vedeam cum alerga de-alungul crestelor cu cãpriorii urmând-o îndeaproape, cum din pãr îi ieºeau tot felul de flori ce cãdeau si se fixau in pãmânt când deodata cade, cade pe suprafața imaculatã din fața ei, atunci, Pãmântul s-a cutremurat, ea a început sa țipe, era de-a dreptul furioasã, din acel loc s-a înãlțat un vulcan ºi o furtunã teribilã s-a aºternut asupra locului.
M-am speriat, am început sã alerg spre locul unde lãsasem motocicleta timpului, nu mai puteam sta acolo nici o secundã, natura era furioasã…ªi-atunci am înțeles. Întâi trebuia sã gãsesc motocicleta ºi sã plec acasã apoi puteam trage concluziile.
Alergam disperatã spre acel loc. În goana nebuna vedeam veverițe speriindu-se , rândunele jucãuºe ce încercau sã mã întreacã ºi brazi ce-mi loveau fața cu crengile lor mari ºi puternice.
Ajunsã la motocicletã am apãsat pe butoanele pe care apãsase ºi Zeul Timpului când mã trimisese aici. Dupã o lungã ºi rapidã plimbare în jurul planetei am ajuns acasã. M-am trezit gândindu-mã la vis. Înțelesesem! Într-adevãr…Întâi a fost natura, apoi timpul. Însã natura nu se poate desfaºura fãrã timp, la fel cum timpul e gol fãrã naturã. Deasemenea, tot ce vãd ºi aud, este defapt rodul naturii, care-ºi urmeazã cursul ºi e imprevizibilã, ºi aºa va fi pânã la sfârºitul timpului.


Am postat cate un exemplar din proza si poezia pe care le scriu. Daca va plac voi mai posta, daca nu, spune-ti-mi oricum sa sterg topicul.