Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Camera Necesitatii

« Previous 1 2 3 4 5 … 8 Next »

/ Behind my eyes

Patru pasi si o rasucire. Inca cinci pasi si o alta rasucire. ' Gandeste-te intens la ce ai nevoie, Ema. Imi trebuie un loc unde pot scapa de cosmarurile astea! ' . Alti patru pasi si o ultima rasucire.
Soimeanca astepta in fata peretelui gol, tresarind incet cand coridorul vibra. Usa masiva din lemn isi facu aparitia, iar Ema se grabi sa intre in Camera Necesitatii.
" - Hai ca asta-i buna!" pufni ea, uitandu-se in jur.
Nu isi amintea sa fi vazut vreodata Camera in acest fel. Covoare moi, pufoase, in culori calde, acopereau aproape in totalitate suprafata neteda. Canapele imbracate in satin si fotolii comode erau peste tot, formand parca o bariera. Pe pereti erau atarnate diferite tablouri, cu palete cromatice fine. Fiecare culoare iti atragea atentia, fara sa bata la ochi. Din tavan curgeau bucati de voal si matase, alcatuind inguste perdele pana in pamant. Persista un miros placut in sala. Ceva dulce, dar nu izbitor. Ema a fost capabila sa recunoasca mirosul cojii de portocala. Restul inca reprezentau un mister.
Cu siguranta ca nu se asteptase la acest lux. Nu dorea neaparat un loc in care sa adoarma imediat, vroia doar ceva liniste. Se aseza in cel mai apropiat fotoliu si ingheta acolo, simtind podeaua cum tremura. Cineva intra in Camera Necesitatii. Incerca sa se faca mica in fotoliu.

Ceasurile de la miezul noptii isi lasara imbratisarea asupra orologiului din hol, care batu ora 12. Pasii ii erau linistiti, aproape ghidati spre un anume loc. Stia exact ce cauta - un loc in care sa'si petreaca restul noptii. Era aproape disperata. Statuse destul in Biblioteca, iar Peeves reusise sa ii strice toate seara.
Strigoi afurisit! bolborosi ea, in timp ce urca treptele; scarile din marmura protestau zgomotos la atingerea pasilor ei delicati. Ecoul lor se raspandea in intreg holul, facand'o sa se grabeasca. Nu ar fi fost prea bine daca ar fi aparut Filch sau mai rau - din nou Peeves. Probabil ca daca l'ar mai fi vazut o data, nu s'ar mai fi abtinut si l'ar fi aruncat direct in lac.

Ofta usor, amintindu'si de toate escapadele nocturne din primii ei an la castel; fiecare amintire era menita sa ramana acolo, in adancurile inimii, pentru totdeauna.
Insa etajul VII i se infatisa pe dinaintea ochilor, iar fosta cercetasa se indrepta cu hotarare spre peretele magic. Trecu de trei ori prin fata zidului, asteptand ca usa sa se materializeze din neant. Aparu in cele din urma, iar tanara apasa cu blandete clanta din alama. Metalul rece ii trimise un fior in tot corpul, facand'o sa tremure. Chiar voia sa fie in siguranta cat mai repede.

Privi incaperea familiara din fata ei si zambi; era diferit de data asta - multe culori calde, o gramada de perne pufoase. Probabil mai era cineva acolo, pentru ca mai mult ca sigur ei nu i s'ar fi infatisat un asemenea decor.
"-E cineva aici?" intreba ea, putin indoielnica.
Se apropie de semineul in care ardea un foc vesel si zambi; ghemuita in fotoliu era Ema Snow - sefa casei Ochi-de-Soim.
"-Buna" murmura Bell, cu o urma de zambet in glas.

Ema rasufla usurata. Se asteptase la ce era mai rau, de la un elev dornic sa-i distruga seara pana la ingrijitorul mereu morocanos. Era multumita sa o vada pe Bell inaintea ei. Cele doua nu se stiau atat de bine incat sa juri ca sunt prietene la catarama, dar nici nu puteai spune ca sunt dusmani. Soimeanca avea respectul ei pentru Bell. Stia cate facuse pentru Casa ei si de cu cat devotament si dedicatie se lasa in ajutor. Stia de la altii ca fosta Cercetasa era o persoana minunata si descoperise si ea acest fapt in plimbarea din Hogsmeade.
" - Buna" zambi si ea si se ridica.
Intr-un coltisor din mintea ei se bucura de senzatie. Ema fusese intotdeauna o persoana scunda, dar acum, intinzandu-si mainile si picioarele, i se parea ca este inalta, o silueta lunga printre pernele scurte.
Tanara isi dadu parul din ochi. De cate ori isi zisese ca trebuie sa se tunda oara? Inca se mai intreba de ce nu realizase aceasta actiune pana acum.
" - Ce mai faci, Bell?" intreba ea cu un zambet bland pe chip. " Nici tu nu poti dormi?"
Privirea Soimencei aluneca usor in stanga. Ema mangaie din curiozitate cea mai apropiata perdea, desi se uita iar la Bell, asteptand rabdatoare un raspuns. O incanta senzatia unica pe care i-o dadeau degetele ce alunecau pe materialul fin. Toti nervii erau in alerta, hipnotizati de matasea palida la culoare. Era lucios, alunecos, dar intr-un fel delicat si moale. Tanara nu-si amintea sa mai fi intalnit un asltfel de material.

Tanara zambi, privind decorul desprins parca dintr'o casa orientala; se lasa rasfatata de finetea bucatilor de satin ce coborau in spirale din tavan, mangaindu'i incet pielea fina si palida.
"-Se pare ca nu" raspunse ea, incet.
Parca nu voia sa tulbure tacerea profunda ce dadea un aer specific incaperii.
"-Mi se intampla foarte des" continua Bell, cu o urma de regret in voce.
I se intampla aproape in fiecare noapte, dar aceasta era deja partea a doua; avea probleme cu somnul de cand se stia - dar acestea se agravasera de cand ajunsese la castel. Probabil secretele Hogwarts'ului erau inca un motiv in plus pentru care nu ar fi trebuit sa doarma noaptea.

Ema se aseza din nou pe canapea, iar Bell lua locul de pe fotoliul din fata ei; pe masuta din sticla, cu picioare dintr'un lemn rosiatic, erau cateva lumanari ce palpaiau in obscuritatea camerei. Aruncau bucati mari de umbra pe peretii de un galben-pai, acoperiti de perdele si draperii.
Lua o perna si o stranse la piept, incercand sa faca fata propriei persoane; ii era atat de greu cateodata sa acopere golul din piept, ce parea ca avea sa o inghita. Insa de fiecare data reusea, fie ca voia asta sau nu.

"-Tu ce faci aici?" o intreba ea pe Ema, brusc.
Lasa sa i se asterne pe chip o urma de zambet, care incerca sa ii arate cat mai multa buna-vointa. Stia ca e o persoana deosebita, pentru ca era diferita de ceilalti. Ema isi ridica privirile spre chipul ei si surase la randul sau.

" - E o perioada mai agitata. Parca as fi cosmarul lui Mos Ene..." raspunse ea ganditoare. " Nu pot sta locului si sa astept sa adorm. Imi ocup noptile cu tot felul, de la citit pana la escapade nocturne. Nu cred ca ma odihnesc mai mult de doua-trei ore pe noapte."
Si nici macar nu se simtea obosita. Poate ca nu mai dormise ca lumea de mai mult de o saptamana si totusi, Ema inca rezista cu usurinta. Se vazu nevoita sa recunoasca ca aceasta privare de somn era si o parte a dorintei ei. In ultima vreme, de fiecare data cand inchidea ochii, imagini si ganduri terifiante ii veneau in minte. Acesta fusese motivul pentru care venise in Camera Necesitatii. Sa poata sta undeva linistita. Si in ciuda atmosferei imbietoare din sala, Soimencei tot nu ii era somn.
Realiza brusc de ce se simtea confortabil in prezenta lui Bell. Din cate observase, la fel ca si Ema, fosta Cercetasa nu parea sa fie deranjata de linistea placuta. Ema nu simtea nevoia de a umple tacerea cu flecarare inutila. Nu o deranja acest fapt; ea fusese mai mereu o persoana timida, tacuta.
Se aranja comod pe canapea si privi un timp o lumanare ce ardea. Flacara jucausa o fascina pe Ema, precum un lucru stralucitor in mana unui copil mic. Zambi vag, pe masura ce se gandea.
Viata parea mult mai simpla cand erai mic. Nu trebuia sa dai o explicatie complicata si elaborata referitoare la faptul ca faci cutare lucru. Aveai o scuza prin simplul stadiu al vietii; 'E copil' obisnuiau adultii sa spuna. Da... Viata era mai simpla din perspectiva unui copil. Acum crescuse, iar Soimencei inca ii era dor de primii ani ai copilariei.
Isi inchise ochii, incercand sa se gandeasca la ceva mai vesel. Proasta miscare. Dincolo de intunericul pleoapelor, Ema putea sa vada posibilul deznodamant. Stia instictiv ca va urma ceva grav, ca totul avea sa se prabuseasca in micul ei colt de lume. Tresari puternic si isi deschise ochii.

Se ghemui in fotoliu, incolacindu'si genunchii cu bratele; voia doar sa stea acolo, sa nu faca nimic - doar sa lase gandurile sa i se inlantuie in minte asemenei unui sir infinit de amintiri care dor, dar in acelasi timp te fac sa zambesti.
Era constienta ca fiecare bataie a inimii o indeparta mai mult de trecut si o apropia de viitor; acel timp imprevizibil, care pandeste in orice secunda sa te atace si sa'ti cuprinda intreaga fiinta cu nesiguranta si teama. Insa era ceva firesc - chiar daca intreaga sa fiinta cerea cu disperare ca timpul sa se opreasca; pentru prima data in viata incepuse sa'si doreasca sa ramana un copil. Lipsit de griji, cu sprijinul celor dragi, cu toata viata inainte.

Si nu era ca si cum ar fi ajuns o batranica care ar fi ratat toate momentele importante din viata sa si ar fi regretat fiecare ceas trecut. Nu - era doar o senzatie care o facea sa isi doreasca sa mai treaca din nou prin tot ceea ce se intamplase pana atunci. Un sentiment care ii domina intreaga fiinta si o facea sa apeleze la orice mijloc doar pentru a opri timpul in loc..macar pret de cateva secunde. De parca alerga dupa un tren de prea mult timp ca sa mai realizeze ca il pierduse pentru totdeauna..

Viata era o adevarata nebunie; uneori sfarsita chiar fara a fi inceput. Dar era scopul nostru sa invingem greutatile, sa luptam pana la ultima bataie de inima. Totul era inscris undeva intr'un colt indepartat al constiintei, al mintii, al inimii. Pentru ca intreaga fiinta umana era menita sa faca acea calatorie. Viata nu era o destinatie, dupa cum spuneau unii; era o calatorie ce merita traita pana la ultima suflare.
Si asta incerca sa faca si ea; doar ca lucrurile pareau mult mai grele fara persoanele dragi - sau cele care ii fusesera dragi in trecut - aproape. Era ceva ce nu putea fi descris; si nu putea spune ca se simte abandonata, ci intr'un fel ea era cea care parasea pe toata lumea. Ea, nu ceilalti, lasa in urma tot pentru a se aventura in necunoscut. Si o numea simplu - comoditate.

Daca va fi prinsa? Daca e prea tarziu? Daca si iar daca.
Ema se ridica pe canapea, usor panicata, dezorienta de lumina plapanda din jurul ei. In urma cu daoar cateva secunde fugea cat o tineau picioarele. Apoi, realitatea o cuprinse. Atipise. Nu se intamplase nimic grav. Doar un vis. Doar un alt cosmar. Isi aminti ca nu era singura.
" - Bell?" intreba Ema firav, vocea ei abia facandu-se auzita in linistea din sala.
O cauta cu privirea si se linisti cand o vazu pe fotoliu.
Ofta si isi masa tamplele cateva clipe. Ce prostie! Tocmai sarise ca arsa din cauza unei feste a mintii. O intamplare a subconstientului. Subconstientul; cosul de gunoi al mintii. Stia foarte bine ce inseamna, din punct de vedere logic, un cosmar. Si atunci, de ce ii era frica sa doarma si sa dea piept cu plasmuirile mintii ei? De ce nu trecea odata peste, ca sa se poata odihni in voie?
Soimeanca se lasa in materialul moale, rezemandu-si capul de spatele canapelei. Se certa in mintea ei. Era frustrata. Nu era in stare sa faca ceva simplu. Ceva ce nu intelegea, e adevarat, dar ceva simplu. Credea si stia ca nimic din ce au cosmarele nu este real. Si totusi, era nelinistita. Poate ca intr-adevar se va intampla ceva rau.
'Prostii, Ema! E doar in mintea ta!'. Gandul acesta se tot invartea in mintea tinerei fete. Astepta ca ea sa-l indeparteze si se intorcea precum un bumerang, mai puternic si mai demn de luat in serios decat ultima data.
Realiza ca facuse ceva nepoliticos. Intrebase de fosta Cercetasa, desi nu era sigura ca fusese auzita. Vocea Emei era atat de moale in acel moment. Poate ca nu fusese auzita, dar sigur fusese vazuta. Isi ridica capul si se uita la Bell, cercetand si cautand urma unei reactii de dispret. Era oare Ema acum considerata o ciudata?
Zambi timid si scuzator si isi pleca privirea.
" - Imi pare rau" murmura ea delicat. " Nu a fost frumos din partea mea sa adorm. Doar am.. am..."
Doar ce? Ema uita ce vroia sa spuna inainte de a incepe macar ultima propozitie rostita.

Bell isi ridica incet privirile, uitandu'se la Ema; zambi, ridicandu'si capul de pe genunchi.
"-E in regula" murmura ea, cu blandete.
Reveni la sirul de ganduri firav, ca o panza de paianjen tesuta cu atentie in itele incurcate ale mintii; simtea cum timpul o indeparteaza din ce in ce mai repede de ceea ce a fost si de ceea ce nu va mai fi niciodata. Pentru ca era constienta ca nu se va mai intalni niciodata cu trecutul - desi poate ar fi dat orice sa ramana tintuit in el pentru totdeauna.
Ura schimbarile; i se parea ceva de'a dreptul prostesc ca ceva bun, apropiat poate de perfectiune, sa se schimbe. Sa incalce orice regula a bunului-simt si sa uite tot ce a fost pentru a accepta trecerea iremediabila a timpului.

Simti nevoia de putin aer curat; se ridica cu miscari atente de pe canapea si arunca o privire spre Ema in timp ce se indrepta spre fereastra inchisa. Parea din nou pierduta in lumea viselor, cu ochii inchisi. Surase slab, si deschise cu grija geamul.
Racoarea proaspata a noptii ii inunda simturile, facand'o sa tremure; era atat de bine, incat ar fi vrut sa pastreze, din nou pentru totdeauna, acea senzatie.
Luna parea sa ia culorile imprejurimilor, vestind o noapte rece; in fumegari de lazurit, fiecare stea se aprindea in candelabrul celest. Se nasteau umezi, cu licariri indraznete, aparand rand pe rand in jurul ochiului imens poleit cu aur, lipsit de gene.

Auzea fiecare miscare din jur, desi avea senzatia ca se afla in ceata.
Simti aerul proaspat si rece al noptii invaluindu-i corpul fragil. Zambi in sinea ei, bucurandu-se de senzatie. Ii placea sa isi imagineze ca vreo zana vrajita sau o muza a destinului venea si ii atingea pielea acolo unde nu era acoperita de haine. Cu cat se gandea mai intens la asta, cu atat se scutura mai repede. Pielea ei palida se contura sub atingeri reci pentru o secunda, intinzandu-se peste muschii brusc relaxati.
Ema isi deschise ochii. Pret de cateva clipe, o privi pe Bell stand in dreptul ferestrei. Incerca sa-si imagineze ce vedea fosta Cercetasa. Poate ca cerul era senin in aceasta noapte. Poate ca stelele se vedeau mai clar ca niciodata pe bolta intunecata a universului. Soimeanca calcula in minte in ce perioada astronomica se aflau.
Zambi si se ridica usor. Se rezema de zidul rece de langa fereastra. Afisa un zambet bland, prietenos.
" - Pamantul trece curentul de asteroizi al Semiramidelor zilele acestea" spuse ea pe un ton ciudat.
Se uita la fata tinerei, studiindu-i trasaturile delicate.
O macina un gand, dar parca nu-si permitea sa-i dea glas. Nu vroia sa para nepoliticoasa. Dar pe de alta parte, nu vroia sa fie indiferenta. Poate ca va putea ajuta cu ceva. Isi musca buza, amanand momentul.
Intr-un final, isi lua inima in dinti si isi rosti macinarea.
" - E totul in regula, Bell? Pari... nelinistita"
Vocea ei suna limpede in sala lipsita de ecou. Se simtea nota de ingrijorare si teama firava in tonalitate.

Surase slab, plecandu'si privirile; ura cand cei din jur ii descopereau slabiciunile. Cand era atat de cazuta incat nu reusea nici sa se mai prefaca..sa arate lumii ca e puternica, ca nimic nu o poate face sa cada la pamant. Dar era o simpla fiinta umana in cele din urma; una lipsita de aparare in fata sortii nemiloase.
"-S'au intamplat multe" sopti ea, incet.
Isi ridica chipul spre Ema, incercand sa isi dea seama ce era in mintea ei; parea linistita.
"-..poate prea multe" isi sfarsit in cele din urma proprozitia.

Intreaga ei existenta se raporta la cei din jur; pentru ca in ciuda faptului ca avea putini prieteni, dar foarte apropiati, era destul de respectata de cei din jur. Insa nu era prea sigura daca lucrul asta putea sa'i ridice moralul in orice mod.
Trebuia sa inceapa sa traiasca pentru ea; nu pentru altii. Sa isi ia propria soarta in maini si sa infrunte destinul. Poate era singura ei sansa sa fie fericita.
Fericita..
Pufni usor, incercand sa dea deoparte toate sensurile acelui cuvant; erau cu zecile, si fiecare avea un rol aparte in viata omului. Fericirea era ceva trecator; ceva ce puteai sa ai toata viata, sau puteai sa nu ai niciodata. Totul tinea de noroc - de soarta, de destin, de cum voiai sa'i zici. Insa niciodata de tine.

"-Insa incerc sa fiu bine" continua Bell, cu o urma de zambet in voce.
Speranta revenea de fiecare data cand credea ca totul ia sfarsit; de fiecare data cand era cazuta, cineva era acolo, sa'i intinda mana. Iar de data asta totul fusese altfel - poate diferit, dar nu neaparat rau.