Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Camera Necesitatii

« Previous 1 2 3 4 5 … 8 Next »

/ Behind my eyes

Ema zambi asa cum o facea de fiecare data cand sora ei mai mare ii dezvaluia un secret. Nu era o expresie de indulgenta sau de mila, era mai mult o intruchipare a rabdarii si a increderii.
" - Nu e suficient numai sa incerci sa fi bine" murmura Soimeanca dupa un timp, cu o nota usoara de dezaprobare indulgenta in voce. " Trebuie sa crezi cu adevarat. Nu merita sa pierzi timpul cu ceva in care nu iti pui toata credinta. Trebuie sa speri. Si trebuie sa-ti doresti. Ai auzit de acea teorie ce spune ca Universul ne da ce ne dorim? Stiu ca suna ciudat, dar e cat se poate de adevarata. Multi nu cred in asa ceva deoarece nu au rabdare. Nu iti poti dori o casa, iar maine sa vina cineva si sa ti-o vanda. Nu merge asa..."
Vorbise prea mult. Stia asta dupa felul in care obrajii i se incalzisera.
Se intreba cum va reactiona Bell la spusele ei. Cand isi dadea drumul la gura intr-un mod mai 'profund', Ema era mereu luata peste picior. Invatase in timp sa nu-i mai pese de asta. Stia ca nu conteaza numai parerea celor din jur. Conteaza si parerea personala.
Ofta usor si isi intoarse ochii verzi spre fereastra deschisa. Vorbi mai incet de aceasta data.
" - Daca te pot ajuta cu orice, doar spune-mi"
Nu-si muta privirea. Pironea cerul negru, de parca ar fi putut sa-l intimideze. Cat de prostesc! De parca maretia acestuia poate fi intimidata de un muritor de rand. De parca putea da inapoi, sa-si retraga mantia intunecata si sa lase pamantul scaldat in lumina.
O stea cazatoare. O dorinta.
Ema zambi. Nu mai vazuse una de ani buni. Inchise ochii.
'Imi doresc ca Bell sa aiba noroc in orice decizie va lua'

Dara de foc strabatu vazduhul intunecat pret de doar cateva secunde; zambi, amintindu'si de clipele de demult, de cand era mica si urmarea in fiecare seara stelele cazatoare. Doar ca in majoritatea timpului, se culca dezamagita pentru ca nu avusese ocazia sa isi puna o dorinta. Atat de copilaresc; si totusi, ducea dorul acelor vremuri. Niciodata nu avea sa uite de tot trecutul, chiar daca anii treceau si isi lasau mantia de uitare peste el. Clipele frumoase, dar si cele mai neplacute, vor fi mereu acolo, in adancurile faldurilor amintirilor..intiparite pentru toata viata. Memoria umana era un adevarat mister.

"-Si tu iti puneai dorinte cand erai mica si vedeai o stea cazatoare ?" intreba Bell, cu un suras pe chip.

Ema dadu usor din cap in semn de da; zambi la randul sau, continuand sa priveasca maretia cerului pictat prin fereastra deschisa. Poate isi pusese chiar acum o dorinta, cand micuta cometa traversase in graba atmosfera.

Cometa s-a topit repede in intunericul cerului. Pentru cateva clipe, stelele ce-i marginisera drumul pentru ochii muritorilor disparusera si ele. Emei ii veni in minte o idee ciudata: isi imagina, precum un copil, ca acele stele chidau cometa in calatoria ei, lasand-o apoi in grija altora. Tanara clipi des, iar micutele puncte de lumina isi facura aparitia din nou pe bolta senina, odata cu adaptarea ochilor Soimencei.
" - Trebuie sa profitam de fiecare ocazie, nu?" intreba ea amuzata, zambind delicat.
Chipul i se incrunta pentru o fractiune de secunda, apoi se relaxa, cutele dintre sprancene disparand. Isi aminti de anii copilariei fragede, inainte sa se duca la scoala si sa afle ce erau cu adevarat stelele. Isi amintea noptile cade de vara, cand tatal ei o lua in brate pe veranda si priveau amandoi cerul.

" - Stii ce sunt acele farame de lumine, Ema?"
" - Mmm... Beculete?"
" - Nu..." radea tatal ei.
" - Cerul este gaurit?"
" - Sunt licurici" raspundea domnul Snow si apoi gadila copilita.

Ema zambi iar la aceste ganduri. Isi amintea si cel mai mic detaliu; vantul ce ii mangaia chipul, puterea si caldura bratelor parintelui ei.
" - Tata obisnuia sa-mi spuna ca sunt licurici" chicoti ea.

• Zambi, sprijinindu-si funtea de marginea rece a ferestrei deschise; aerul noptii era ca un intaritor menit sa te tina treaz, indiferent de cat era ora. Adierea plapanda, ca o mangaiere, se prelungea printre perdelele de intuneric dens ce coborau din inaltul cerului impaienjenit de lumini inghetate. Ar fi dat orice sa fie cu el in acel moment.
  
  Isi ridica privirile spre lumina blanda a lunii, care inca poposea pe fundalul cenusiu; orele de la miezul noptii incepura sa ii placa mai mult ca inainte, cand era infricosata de ele. Realiza ca de fapt se maturizase, iar schimbarile nu intarziasera sa apara. De parca si-ar fi lasat intreaga copilarie in urma, pentru ceva nou.
  
  Avea atat de multe amintiri, incat nu era prea sigura daca vor ramane toate intiparite in adancurile mintii; stia doar ca cele mai importante erau mereu acolo, zi si noapte, in fiecare clipa. Si era ciudat ca si cele urate ramaneau - suferinta devenea intotdeauna sentimentul cel mai pronunutat, indiferent ca voiai sa treci peste durere sau nu.
  Ea era acolo, mereu. Iar uneori asta era cel mai rau lucru din viata ei.
  
  Insa acum totul se schimbase; totul devenise altfel. Ajunsese la concluzia ca un om te poate schimba in totalitate. Daca il primesti in viata ta, daca il lasi sa iti fie alaturi, daca il accepti asa cum e. Daca ajungi sa il iubesti pentru ceea ce e si incerci sa nu il schimbi. Si atunci te simti ca si cum ai avea cel mai bun lucru din lume. Si nu ti-ai putea dori nimic mai mult. Un suras inflori din nou pe chipul ei; se intoarse si se aseza din nou pe canapeaua imbatranita.