Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 12 13 14 15 16

/ Compunerile mele

Deci aici imi pun compunerile... da' vedeti sa nu muriti... k's proaste rau de tot si... majoriatea le'am scris in clasa I


"Stropii reci de apa cadeau neincetat. Dar nu imi pasa. Nu ma gadeam la ploaie. Eram singura. Insa stiam ca aveam un prieten. Pe Afriel. Dar nu mai venea...
- Unde esti? am strigat.
Vocea mea spargea linistea noptii. Nu era ascuns. Nu era niciunde. Inca visam. Sau nu...
ma privesc buimacita. Nu dormeam. Dar ce tot visam cu ochii deschisi? Cine era Afriel?
'Un inger.' vine raspunsul in mintea mea.
Ma ridic sa plec. Un fulger ma orbeste cateva clipe. Brusc imi amintesc de Afriel. Era baiatul care ma iubise, care tinuse la mine cand nu ma iubise nimeni... Cel care ma intelegea.
Gandurile fug mai repede decat au venit. Nu'mi mai aminteam de Afriel. Stateam in ploaie. Singuratatea ma speria. Ma ridicasem de pe banca demult. Imi doream din rasputere sa plec, dar nu puteam. Picioarele nu ma mai ascultau. Si atunci... m'a izbit ca un trasnet revelatia; Aifriel era opusul unui inger.
- Ti'ai dat sema... ranji cineva din spatele meu.
Spaima ma inghetase. Nu puteam sa ma misc. Dar simteam pe cineva in spatele meu. ii simteam rasuflarea. Parca doi ochi negri si reci ma priveau cu dispret din spate. Nu erau acei ochi mari si calzi pe care ii stiam.
Luminile s'au stins. Totul era pierdut. Stiam ca voi muri."

Pai moare... si atat de proost facuta Dar in fine... dak nu va place... sigur nu va place... dar na... ma plictiseam intr'o zi si mi'a venit inspiratia
Poate mai pun... dar va avertizez k sunt la fel de urate

e superr!mult mai buna decat compunerile meleeu am scris o carte odata despre o adolescenta cu puteri magice,si mi-am amintit acum de eapoate o s-o public pe site dar e puierila...fiind scrisa tot prin clasa 1
abia astept sa mai pui ginny

Ms HermioneGranger o sa mai pun, sa fitzi siguri! Doar k e cam tarziu si mai bine le scriu maine... nu scapatzi asa usor de mine

e fff tare! te pricepi poate pun ji io vreo povestire dea mea tot de prein clasa I sau a II-a nu mai stiu sigur.

Pai ji eu... cum ar fi aia o facusem la 8 ani. Am multe fiti linistite... dar acum tre sa plec ( desi nu am fost azi deloc la calc( sa vad cand am timp sa mai pun

mijto compunerea,Ginny...yo n-am talent...mai ales la figuri de stil:-j...sa mai pui

Bravo Ginny. Ai talent. Si eu mi-am pus o compunere, si la a mea iti vine sa plangi :cry:, a ta e mai frumoasa...Adica cu figuri de stil si toate alea. E soper, mai ales daca e facuta la 8 ani. :shock:

Scuze k nu am mai pus compuneri...



Suspine... lacrimi... totul e in zadar. Niciodata nu vei putea sa stergi durerea cu lacrimile. Totul trece incet, ca si un vis de vara... La fel ca florile de cires... cat raman pe Pamant, ne incanta ochii si ne inveselesc sufletul. Apoi totul se stinge...
In orice secunda a vietii noastre, strigam din rasputeri dupa tot ce'a murit, la care tineam. Cand traiau, nu puteai sa'ti dai seama ce importanti erau... cat de mult ne faceau fericiti, credeam ca nu am putea trai fara acele fiinte atat de dragi...
O clipire... o baiate usoara din aripile visurilor, din ochii sperantei. Ne aflam inapoi, in urma cu aproape 4 ani. Ne intoarcem in timp, visam cu ochii deschisi.
In acea primavara, ploaia rapaia pe ferestre. Se auzea cum vorbea: pic, pic. Un barbat inalt statea pe fotoliu si citea ziarul. O fetita se apropie de el si il imbratisa apoi ii lua ziarul. Barbatul zambi si ii lua mana in a sa. Fata dorea sa'i citeasca o poveste. Stia sa citeasca, era deja in clasa I. Dar era ceva linistitor cand asculta povestile tatalui sau.
Asculta vrajita. Deodata, barbatul se opri. Isi freca mana. O femeie in varsta, care statea langa ei, il intreba ce are. Fetita nu intelegea ce avea tatal sau. Femeia, care era bunica sa, ii lua tensiunea. Fata nu putu sa nu observe cum arata speriata. A fost trimisa la culcare imediat. Un zambet trist se citea pe chipul barbatului.
A doua zi, cel care o trezise sa mearga la scoala nu era tatal sau. Mama sa, incercand sa ascunda nefericirea, incerca sa o linisteasca. Fetita sari din pat si alerga prin toata casa incepand sa planga. Mama ei nu mai putea sa se ascunda...
" Tatlui tau i'a fost rau si a trebuit sa mearga la spital. " zise ea.
Fetita ramase paralizata. Spital? Din cate stia ea, era o casa a mortii. Mai fusese odata acolo. Oameni cu masti, oameni chinuiti, sali mari... ce se intamplase? Unde era tatal sau?
Nu tatal ei o astepta cand se terminau cursurile. Acum venea bunica sau mama. Nu cel care o ducea la scoala era tatal sau. Tot bunica sau mama. Nu cel care o ducea in fiecare duminica in parc, nu cel care o dadea in leagan sau ii cita povesti era tatal sau. Acum... totul era facut de mama si bunica.
O clipire din ochi.. o baiate din aripi...
Acum, fetita se juca cu marginile unei canapele incomode dintr'o sala mare. Se afla in cladirea aceea, spitalul. Dorea sa;si vada tatal. Mama sa avea cearcane, la fel si bunica. Ele mergeau la spital mereu, cu randul. Sa aiba grija de tatal ei.
Un coridor... doua perechi de scari... gata. Sectiunea reanimare. Reanimare? Nici asta nu stia ce inseamna. Deschise usa mare ji se gasi pe un hol lung. Mama ei o conduse pana la o usa. Inainte sa mai faca ceva, o imbratisa incercand sa'si ascunda lacrimile si sopti:
" Te rog, nu te speria daca tati nu mai este... chiar la fel k inainte... "
Fata dadu usa la o parte. Inauntru, erau cateva paturi. Nuu!! Unde era tati? Nu era acolo!
Se uita nedumerita la mama sa. Apoi vazu un pat pe care era un om care semana cat de cat cu tatal ei. Stai putin...
Era prea slab! Nu... nu'l mai vasuse de mult... ii era asa de dor de el. Dar nu semana cu tatal ei. Cu cateva luni in urma, in ultima seara petrecuta impreuna, era un om inalt, dar nu era asa de slab. Era slab, dar omul din fata ei era scheletic de slab... o speria. Dar barbatul nu mai putea vorbi. Nu se misca, dar avea ambii ochi deschisi. Ochi?! Ce? Unul era normal, altul era prea mare si rpivea in tavan. Pentru o clipa, se gandi la Ochi-Nebun Moody din Harry Potter. Apoi il recunoscu..
" Tatiiiiii!!" striga ea si il saruta pe obraji.
Vedea lacrimile curgand pe chipul acela slab. Plangea si ea in hohote.
" Spune ceva! Te rog... tati... "
Mama ei izbucni in hohote de plans. Bunica privea plina de tristete si deznadejde.
" Draga mea, tati nu poate vorbi... dar te aude!" adauga ea repede, vazand cum fiica ei incepu sa planga mai tare. " Te rog nu plange.. "
El era tatal ei? Nu... nu se putea... nu vorbea cu ea... nu putea sa o imbratiseze... ea insa il stranse tare in brate. Tatal sau era intins pe spate si scotea cateva sunete. Dar fata nu intelegea ce vorbea. Barbatul plangea si incerca sa ridice o mana. Dar nu putea...
Fata se simti tasa de mana. Mama ei ii stergea lacrimile cu un servetel. Dar ea nu dorea sa plece... pana la urma, bunica ramase acolo. Ea si mama sa pelcara inapoi acasa. Fetita se intoarse si zise:
" Pa, tata... "
O clipire... o bataie din aripi...
Era prea mult. Mai fusese de cateva ori la spital. De multe ori, tatal ei venea acasa. Il aduceau niste oameni pe niste paturi mici. Targi, parca.
Se hotarase sa incerce sa'i citeasca din Harry Potter. Era o fana infocata, dar nimeni din familie, inafara de sora sa, nu mai citea aceasta carte. Incepuse sa citeasca capitolul I. A doua zi pe al doilea. Dar apoi... uita. Uita de tot. Din camera tatalui sau venea mereu un miros de medicament. Uh... nu prea suporta. Dar il iubea la fel de mult. Incerca sa'l invete sa scrie; tati isi putea misca o mana, dar dupa putin timp paralizase si aceea. Ea aducea o foaie si un creion, dar mai mult ea desena. Tatal ei doar isi lasa mana purtata de cea a fiicei sale. Desenau caricaturi ale oamenilor. Era amuzant, dar fetita nu isi dadea seama ce importanta era fiecare clipa petrecuta alaturi de acel barbat.
O clipire... o baiate din aripi...
Fetita se afla in camera sa. Era desculta. Pasea incet pe covor si ajunse pana la urma la camera parintilor. Deschise usa...
In ea era tatal sau care o lua in brate. Putea merge din nou. Vorbea. Radea. Fetita se simtea fericita, cum nu mai fusese de un an. Dar apoi...
Intuneric. Zgomote. Fata era speriata. Afara incepuse o furtuna. Se intoarse, apoi il vazu pe tatal sau intins inapoi pe pat. Iarasi era bolnav... dar il privi atenta. Nu mai deschidea ochii. Nu raspundea. Era inert si... mort.
Fata incepu sa planga, apoi veni mama ei. Si ea plangea. Dar in clipa urmatoare, fetita se trezi uda leaorca, in patul sau... Nu fusese decat un cosmar. Cel mai groaznic, isi spuse ea, dar in urmatoarele zile avea sa se convinga ca un cosmar era de o mie de ri mai frumos decat un cosmar devenit realitate.
Inca odata Ochii Trecutului se inchid... apoi se deschid... se aude un falfait din aripi...
Fetita se afla in camera sa. Mama ei era in camera tatalui sau. Deodata, o aude pe aceasta plangand si strigand " nuu... "
Merse speriata inapoi in camera aceea si il vazu pe tatal sau cu ochii larg deschisi, privind in gol. Parca o privea. Mama ei cazuse in genunchi. Urmatoarele cateva minute au fost cele mai grele din viata ei.
" A murit.. "
Simti ca era cea mai nefericita fata de pe pamant. Cerul se prabusea. Se inchise in camera ei... singura. Singura si nefericita.
Nu avea prieteni. Nimeni nu era langa ea. Nu conta in acea lume. Dar... de ce? Oare de ce se intamplase asta? Nu stia decat ca nu va mai putea trai. Murise. Tatal ei, pe care il iubise asa de mult... murise. Plecase de langa ea.
Era 28 aprilie. In urma cu fix un an si 18 zile, il vazuse ultima data santos si fericit. Nu avea sa'l mai vada niciodata... niciodata.
Dupa cateva zile care nu se mai terminau, fata participa pentru prima data in viata ei la o inmormantare. Ploua. Si cerul plangea. Toti plangeau. Acea intamplare traumtizanta avea sa ramana in sufletul ei pe veci: mergea in urma unei masini, in care se afla un sicriu si barbatul slab, mai inainte atat de bun si iubitor, statea.
Apoi au venit niste oameni care au inchis acel sicriu si l'au coborat in mormant. Inainte de asta, se mai putea vedea inca chipul acela ridat, slab si galben, dar inca cu trasaturi frumoase.
Credea ca murea. Nu mai era in viata, oricum. Cel putin asa credea ea. Cazuse jos, in genunchi. Stia ca plecase tatal sau. Plecase acolo sus. Nu va mai veni niciodata. Gata cu plimbarile in parc, altcineva o ducea si o aducea de la scoala. Nimeni nu ii mai citea povesti. Era deja mare, dar simtea nevoia sa auda inca odata vocea lui. I se dusese orice speranta, totul fusese invaluit de umbra disperarii si tristetii...
Ne intoarcem in prezent. Prezentul conteaza. Ceea ce s'a intamplat acum cativa ani a fost o mare pierdere. Una imensa pentru sufletul unui copil. Dar odata si odata toti plecam pentru totdeauna. Nu conteaza cat plangem, nimeni nu se intoarce. Iti amintesti perfect ultima clipa fericita. Cand nu aveai povara acestor intamplari in spate. Nu stiai cand avea sa se intample asta.
Natura pare singura prietena adevarata care iti impartaseste tristetea. Frunzele soptesc, purtate de vant. Vise... Sperante in zadar... copacii se leagana... soarele apune...
Dar daca...? Sperante in zadar. Drumul vietii merge inainte, se continua. Pare gol. Gol si intunecat, fara nici'o lumina. Fara teluri. Doar unul: acela de a muri, de a fi langa cei dragi tie...
Si totul se destrama.

ce trista e...:-<...mi-au dat lacrimile...cred k e ingrozitor sa pierzi p cineva drag:-<

[ sters de mine ]