Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Biblioteca

« Previous 1 2 3 4 5 … 7 Next »

/ Excalibur

Fusesera testate, iar Ema nici macar nu stiuse? In alte conditii, ar fi intrat in panica. S-ar fi simtit ca si cand ar fi uitat ca are un examen si nu invatase.
Le va fi testata puterea. Care putere? Cea fizica? Asa se parea, dar Soimencei ii venea greu a crede. Trebuia sa existe o chicita la mijloc. Trebuia numai sa-si dea seama.
Isi scoase si ea bagheta si o indrepta spre cea mai apropiata sculptura.
„ – Incendio!”
Izbucni in flacari, dar nu se intampla absolut nimic. Soldatul lemnos iesi din capcana de foc fara nici cea mai mica arsura. Nici macar nu fumega.
„ – Sunt vrajiti!” o anunta ea pe Dawn.
Nu vor putea sa ii infranga prin vrajile pe care le stiau, asta era ceva clar. Situatia era incordata. Ema isi puse bagheta inapoi la curea si scoase sabia, dar se simti ciudat cu ea in mana. Statea pur si simplu acolo, fara sa faca ceva anume.

Dawn incerca sa se fereasca de loviturile ce se repezeau spre ea. Se apropie pe cat posibil de Ema.
„ – Nu mai sta ca o momaie! Fa ceva! Lupta!” ii spuse, parand o lovitura.
Era dificil, caci niciuna din ele nu era antrenata sa lupte. Nu erau spadasini si nici nu invatasera cate ceva despre aceasta ‚arta’. Dawn lovea cum o ducea capul. Incerca sa intinda curse oponentilor cu aschii, ca sa se poata apropia de ei si sa-i taie.
„ – Auzi, Emm? Nu ai vrea… sa cauti tu… ceva… prin carticica aia a ta?” intreba ea printre gafaituri.
Fanda inainte, mai mult din greseala decat din dorinta, reusind sa taie mijlocul unui soldat. Acesta se pravali la pamant, aducand aminte de lemnele ce se pun pe foc iarna.
’Ha! Ca sa vezi! Exista totusi o cale!’ gandi Dawn fericita.

„ – Auzi, Emm? Nu ai vrea… sa cauti tu… ceva… prin carticica aia a ta?”
Soimeanca isi dadu ochii peste cap, ridicand la timp mana ca sa se fereasca de o lovitura.
„ – Tu… chiar crezi ca pot?!” intreba destul de ironic si cam nervoasa.
Nu era ca si cum ar fi putut striga spre ciudatii luptatori un 'asteptati doua clipe, va rog. Caut doar ceva cu care sa va omor, domnilor’. In alte conditii, ar fi inceput sa-i tina morala surorii ei, bombardand-o cu argumente si intrebari. Dar nu acum. O s-o faca mai incolo, daca aveau ocazia sau norocul sa scape din prostia asta.
Reusi sa taie mana celui mai apropiat soldat. Pentru o fractiune de secunda, Ema se simtea ca si cum ar fi fost fiica unui padurar.
Se concentra ocazional asupra cartii. O lovea incet in spate, de fiecare data cand fata sarea.

Degeaba luptau cum luptau. Ar fi rezistat poate pentru inca o ora, dar nimic mai mult. Trecusera abia zece minute, iar muschii Soimencei tipau de durere. Se ura acum pentru ca nu facuse vreun sport anume in toata viata ei.
Era bine ca nu mai apareau si alte sculpturi. Era grav caci oricum erau prea multe. Abia daca distrusesera un sfert. Nu, nici macar atat. Iar lupta se desfasura mai repede, soldatii loveau aproape imediat. Nu mai exista repausul de dinainte.
O fortau sa se dea inapoi. Nu-i placea. Stia ca astfel o pot conduce spre o infundatura. Se simti usor usurata cand parul Emei ii gadila antebratul. Daca erau spate in spate, aveau o oarecare siguranta. Dar nu se punea problema intr-o lupta de unu la zece, pe putin.
Dawn lovi, dar rata. Si cu toate astea, soldatii se oprira. Se intoarsera pe calcaie si isi reocupara pozitiile de la baza copacilor. Chiar si cei distrusi erau inapoi, statui ce sustineau trunchiuri de stejari.

„ – Palnae”
Vocea aceea soptita aparuse iar. Statuile luara foc la rostirea acestui cuvant, iar Soimencele incremenira. Cand focul disparu, soldatii erau intacti, la fel ca mai devreme, dar niciunul nu mai misca.
„ – Ati trecut testul. Continuati-va drumul si tineti minte aceasta vraja a vechilor magicieni”
Ema repeta cuvantul in minte. ’Palnae, palnae’.
Clipi de cateva ori si se intreba cum anume trecusera testul. Ce facusera, mai exact? Rezistasera cateva minute in arena si acum trebuiau sa primeasca o suma frumusica de bani? Nu-i convenea aceasta lipsa de informatie, dar era multumita ca puteau continua.
Pasira mai departe, punand cu rapiditate cati mai multi metri intre ele si poiana.

„ – Ei, am reusit si noi ceva, nu-i asa, Emm?”
Dawn incerca de cateva minute bune sa isi faca sora sa zica ceva. Ma rog. Sa zica mai mult de ‚ihi’ si ‚mmm’,
Mintea fetei lucra, intrebandu-se unde mai exact se aflau pe traseu. Erau la jumatate? Mai aveau putin? Mai aveau mult? Se simtea exact ca un copil care a stat prea mult in masina.
De asemenea, se intreba daca mai aveau alte teste de infruntat. Pana acum totul decursese bine, desi ultima nazdravenie fusese dificila. Foarte.
Cu toate acestea, nu regreta nici un minut ca alesesera sa vina in aceasta cautare.
Se plictisi, si isi lua bagheta. O indrepta spre o feriga mica si sopti Palnae. Lua foc, dar nu pentru mult timp.
„ – Haide, Ema, avem nevoie de un popas”

Se asezara pe un trunchi cazut. Fata incerca sa nu-si imagineze cum ar fi fost daca si-ar fi luat toata armura. Micutele lor aparatoare erau grele si asa. Mainile ei tremurau usor. Si le dadu jos, tragandu-si mai mult capa pe umeri. Probabil ca arata ridicol. Lasa aparatoarele langa picioare si ridica scutul decorat cu testoasa argintie.
O privi lung. Oare ce insemna acea testoasa? De ce era reprezentativa? O fi fost un indiciu pentru lac si pentru valurile pe care le auzisera? Incerca sa se gandeasca la altceva.
Cum se simtise oare sir Calence cand purtase acest scut? Il protejase aceasta bucata de metal? Ce fel de cavaler fusese el? Unul bun? Ajuta oamenii la nevoie si onora Codul?
Pe masura ce isi punea astfel de intrebari, Ema incepea sa se simta ca un copil mic. Era atat de nestiutoare! Mai avea atatea si atatea de invatat, iar viata e scurta.
Gandurile alunecau spre un subiect nou. Alunecau inapoi, acasa. Ce facea Heather? Era aceeasi perioada a zilei ca si aici? Ce intrebare prosteasca! Trebuia sa fie! Ofta si se lasa pe spate, simtind scoarta tare apasandu-i pielea.
„ – Tare mi-ar placea sa aud povestea acestor doi cavaleri” spuse ea incet.

Dawn ridica din umeri. Si ei i-ar fi placut. Visase candva la onoarea Cavalerilor si la tot ce insemna Codul lor.
Isi intinse bratele in fata si isi dadu capul pe spate, auzind incheieturile pocnind usor. Soimeanca se ridica dintr-o saritura si se grabi sa prinda mana surorii ei pentru a o trage. Nici macar nu-i pasa daca Ema avea sa protesteze.
„ – Haide! Trebuie sa ne continuam drumul!” zambi Dawn, vorbind pe un ton prea vioi.
Ii venise in minte o vorba veche ce zicea ca ‚pauzele lungi si dese sunt cheia marilor succese’, dar ele nu puteau sa piarda timpul. Nu acum. Cu cat gaseau mai repede sabia, cu atat mai repede se intorceau acasa, in siguranta peretilor grosi.
Isi scutura haina din zale si se incrunta. La ce ajuta? Nu rezista daca o taiai cu un cutit. E adevarat ca nu mai patrundea lama atat de repede, dar nu ar fi fost mai bine fara o asemenea haina? Adica, un cavaler injunghiat adanc murea relativ repede. Un cavaler injunghiat suficient de adanc incat sa nu se poata misca in voie mai apuca cateva ceasuri de trait. Dar nu era mai bine sa mori repede si sa nu te mai chinui?
Ignora alte ganduri si se pregati de drum.

Ema se ridica mormaind. Incepeau sa o doara muschii. Ce bine i-ar fi prins niste antrenamente zdravene la sport, in stilul Incuiat.
Mintea ei gandea acum intr-o singura directie. Scapasera de un obstacol, dar cate mai erau pana la destinatie? Nu mai conta. Nu acum.
Peisajul incepea sa se schimba usor usor. Padurea se rarea, distanta dintre copaci crestea. Plantele intalnite erau din ce in ce mai inalte si se putea auzi in departare sunetul unei ape curgatoare. Asta era bine. Puteau asi o sursa de apa potabila.
Soimeanca se uita in jur, analizand. I se parea ca trecuse o vesnicie de cand luase cina. Probabil ca se datora si lipsei de coordonate temporale, dar indiferent de motiv, stomacul ei incepu sa chiraie dupa un timp.
Ii facu semn surorii ei sa se opreasca si sa caute ceva de mancare. Trebuia sa fie o idee tentanta.
„ – Daca gasesti ceva comestibil, imita o cioara” zambi Ema, incercand sa-i ridice moralul lui Dawn.
Cat de ciudata ajunsese situatia! Nu erau rolurile exact invers cu doar catva timp in urma?

„ – Uite acolo!” spuse Dawn dupa un timp.
O amuza ideea ca ar trebui sa faca ‚cra-cra’, dar nu avea sa cada in aceasta capcana.
Era un mar salbatic. Soimeanca manca astfel de fructe cand era mica si pleca in mici aventuri prin palcul din spatele casei. Nu a fost nevoie sa se cocoate ca sa ia niste mere, dar se dadu mare, taind cu sabia o crenguta.
Se aseza haiduceste pe iarba si ii arunca Emei un mar.
„ – Sa stii ca e foarte gustos” zambi ea si lua o inghititura. „ Incearca sa faci o comparatie intre ce mananci acum si merele pe care le stii tu. E posibil ca acestea sa ti se para putin mai acre, dar sa stii ca suntem norocoase ca am gasit asa ceva aici”
Ii facu cu ochiul si termina primul mar. Lua un al doilea si il curata, stergandu-l bine de tricou.
Poate se datora paftului ca ea crescuse cu asa ceva, dar Dawn se simtea ca la ea acasa in acel moment.