Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Aripa Spitalului

1 2 3 Next »

/ Hello, hello - where did you go ?

• Isi stranse pumnul drept in jurul incheieturii stangi, incercand sa ignore durerea ce se raspandea rapid in tot bratul. Merse in pas alert catre Aripa Spitalului, simtind intepaturi in ochii care se umpleau incet de lacrimi. Incerca sa ramana calma, desi respira greu si isi simtea inima batand cu putere.
  Pasii ei rasunau pe coridorul pustiu, luminat slab de tortele pozitionate pe peretii reci de piatra. Era tarziu, asa ca era convinsa ca majoritatea elevilor si profesorilor erau in dormitoare, Turnul Adultilor si eventual, cei care inca nu puteau dormi erau in Camerele de Zi.
  
  Fusese o idee neinspirata, trebuia sa admita si in curand avea sa se gaseasca intr-o situatie incomoda, iar singura modalitate de a evita si mai multe probleme, ar fi sa minta - iar ea nu se prea pricepea la asta.
  Ar fi putut foarte bine sa apeleze la niste vraji sau potiuni, insa nu avea nici rabdarea si nici timpul necesar. In plus, era de parere ca prea mult se bazau vrajitorii pe aceste lucruri si cam uitau cum sa se descurce in realitate, cand nu ai acces la vraji sau potiuni.
  
  Se uita in urma, eliberandu-si incheietura doar pentru clipa pentru a-si feri cateva suvite de par de pe frunte. Spera sa nu dea peste nimeni - eventual sa nu gaseaca pe nimeni in Aripa Spitalului, in acest fel ar fi putut sa aiba grija singura de incheietura insangerata, iar mai apoi sa plece spre Pivnita Viperinilor.
  Si totusi ducea lipsa unei persoane. Zambi la acel gand, aproape involuntar.
  "A trecut prea mult timp.." isi spuse incruntandu-se usor si simtind cum zambetul se trasforma in unul mai mult cauzat de dor si tristete. Insa daca era ceva ce invatase era ca in viata exista un echilibru si ca este mai bine asa. Esti fericit acum - doar ca sa fii trist mai tarziu. Si invers. In felul asta, inveti sa apreciezi.

• Ultimele zile se dovedisera un adevarat calvar. Si nu ar fi fost asa daca Hawkeye nu s-ar fi incapatanat ca de obicei. Macar invatase ceva din toata povestea asta. Cand cineva iti spune sa nu folosesti un obiect de la Zonko fabricat cu scopul de a taia hartie tocmai pentru a taia hartie, atunci e bine sa asculti. Un obiect al farselor ramanea un obiect al farselor. Nu se simtise in viata lui mai prost, aratand mai mult decat ridicol cu plasturi colorati infasurati pe fiecare deget al mainii. Pe inelare chiar avea cate doi!
  Cu toate astea, orgoliul nu-l lasase sa renunte, iar incapatanarea nativa nu facea altceva decat sa-l 'bage si mai mult in groapa'. Asa ca acum era in drum spre Aripa Spitalului, hotarat sa mai faca rost de cateva bandaje pentru noua taietura de deasupra sprancenei drepte. Cum reusise, nici el nu stia.
  Intr-un fel, se simtea revigorat sa inainteze spre locul din castel dedicat medicinei. Hawkeye isi dorea sa ajunga Vindecator si, in ciuda comportamentului energic, studia cu sarguinta pentru a-si indeplini visul. Se putea vedea peste cativa ani, imbracat intr-un halat alb, cu o masca pe figura si cu ochelari pe nas, intreband despre simptoame si sasaind printre dinti atunci cand ceva nu era in regula, atotcunoscator. Dar mai avea pana la partea aia. Foarte mult timp. Chiar si asa, continua sa se simta atras precum un soarece de o felie de branza de sala inalta din Aripa Spitalului.
  Pasii lui rasunara intr-un ritm alert pe coridorul pustiu, insa la un moment dat deveni constient si de alt sunet. Se opri aproape de usa din lemn, uitandu-se in directia zgomotului. Hawk ramase inalt, privind cumva blocat in gol pana cand o silueta feminina ii aparu in aria vizuala. Primul lucru pe care il remarca era culoarea intunecata a parului fetei, urmat rapid de felul in care isi tinea incheietura stanga.
  " Esti bine?" intreba el, facand un pas larg spre ea, analizand din priviri incheietura. Toata informatia invatata in ultimele doua luni ii veni in minte intr-o fractiune de secunda.
  

OOC: Sper ca nu te superi ca am continuat eu. Daca e, doar da-mi un pm. Pardon, o bufnita ^_^

• Edit by Isa: Deloc. >< O sa continui maine.

• Isabella se intoarse, avand pe chip o expresie usor speriata, insa nu foarte surprinsa. Il studie pe baiatul din fata ei, si in ciuda semi-intunericului in care se aflau, ii distinse trasaturile si il recunoscu. Se calma si isi indrepta spatele.
  "- Hm. Bine ca nu e altcineva.." spuse Viperina, stiind ca se mintea singura. Dorea sa fi fost altcineva, si nu oricine. Dar soarta pur si simplu nu era de partea ei.
  "Nu exista asa ceva. Treci peste." ii spuse o voce rece din capul ei, care suna exact ca vocea lui.
  Isi dadu seama ca baiatul probabil era in anul V sau VI, iar dupa ce arunca o privire pe insemnele de pe roba lui, observa ca era la Ochi-de-Soim. Zambi, din nou involuntar.
  
  Auzind intrebarea simpla a elevului si observand privirea curioasa atintita asupra incheieturii sale, Isabella rase scurt, usor nervoasa. Icerca sa isi ascunda incheietura tragandu-si maneca robei.
  Se aseza la marginea unuia dintre paturile goale din salon, asigurandu-se ca nu mai era nimeni in incapere.
  "- Noi oamenii suntem foarte.. amuzanti. Punem intrebarile astea prostesti cand raspunsul este evident, chiar in fata noastra." spuse fara sa se uite la el, apoi ofta. Zambi, ridicandu-si privirea. "Nu sunt bine, dar nu e mare lucru."
  
  Ridica usor din umeri, apoi isi scoate bagheta din buzunarul robei si sopti Lumos, iar in clipa urmatoare varful baghetei sale se aprinse, fiind cea mai puternica sursa de lumina din camera.
  "- Dar tu ?"

• Surase scurt. Nu putea sa nu-i dea dreptate, caci intrebarea lui fusese intr-adevar prosteasca si nepotrivita. Insa ramase usor confuz, incercand sa faca o legatura intre cuvintele ei si conditia incheieturii.
  Se apropie usor de pat, incercand in continuare, mai de graba involuntar, sa-si dea seama cat de grava era situatia. Dar nu parea ceva iesit din comun si, ce-i drept, vazuse el si mai rele in cele cateva ocazii pe care le avusese. Pentru ca lumea era bizara, iar mai nou, orice dimineata placuta, linistita, era urmata de un eveniment in antiteza. Nu intelegea cum de se intampla asta si nu intelegea de ce i se intampla tocmai lui. Dar apoi, se gandea ca poate e prea subiectiv in toata povestea asta si incerca sa se distanteze, fara succes. Ofta fara sunet.
  Aproape ca se trezi orbit de lumina baghetei, insa ochii sai se acomodara repede. Hawk se intreba cat de folosite fusesera instrumentele magico-medicale din moment ce nimeni nu mai parea sa fi fost pe acolo inainte. Poate ca lucrurile nu erau atat de negre, asa cum avea Soimeanul vaga impresie.
  Isi ridica privirea albastruie spre fata cand o auzi adresandu-i-se si ii lua o secunda sa proceseze informatia. Cu un zambet rusinat, isi ridica mainile, expunandu-si degetele decorate cu plasturi colorati.
  " Mici accidente si o doza mare de incapatanare" spuse cu jumatate de zambet, ridicand firav din umeri.
  Arata cu un deget lung si subtire spre incheietura ei si vorbi calm, incercand sa sune cat mai politicos si mai nebagaret posibil.
  " Imi permiti sa ma uit? Stiu cate ceva si poate te pot ajuta cu ea...?"
  Vocea ii tremura aiurea, iar propunerea lui suna mai degraba ca o intrebare.
  

• Viperina surase la vederea bandajelor de pe mana baiatului si se gandi involuntar la cat de repede se ranea ea de obicei - taieturi, arsuri, cazaturi. De toate. Insa unele nici macar nu erau accdentale, dar prefera sa ignore acea parte din informatie. Matt chiar obisnuia sa ii spuna ca ar prefera sa o tina intr-un balon de sticla, doar ca se nu se mai raneasca singura. Insa raspunsul ei fu prompt si urmat de un zambet amuzat, dar trist: "Sticla poate fi asa fragila.. Dar poate cauza rani serioase."
  
  Fara sa spuna nimic, isi musca buza inferioara si isi elibera incheietura din stransoarea care parca o ajutase sa mai uite de durere - pielea era patata de sangele care aproape se uscase, insa se vedea ca era mai alba din cauza strasorii si abia isi putea misca palma, insa nu isi dadea seama daca era din cauza ca era amortita sau era pur si simplu durerea.
  
  "- Fie. Dar sper ca stii ce faci."
  Nu intelegea de ce spusese asa ceva - in fond, nu ii pasa. nici ea nu era familiarizata cu astfel de proceduri si atat timp cand sangele era indepartat, iar incheietura bandajata bine, nu ii pasa. Se scuza din priviri si zambi cu jumatate de gura.
  
  "- Stii, te inteleg." spuse in timp ce se uita pierduta pe fereastra pe jumatate acoperita de perdeaua groasa, de o culoare inchisa. Afara cerul era rosiatic, asa cum e cerul de iarna. Rece. "Si eu sunt foarte incapatanata." continua, apoi rase scurt.

Mergand grabita pe holurile scolii, Ada bajbaia prin intuneric in speranta ca va gasi Aripa Spitalului. Inca de multa vreme trebuia sa ia un soi de scutire ce avea sa ii motiveze absenta ei indelungata de la Hogwarts, in schimb asistenta refuza sa i-o dea intrucat credea ca motivul a fost unul pueril. Desi problema a ajuns pana la urechile directorului, nimeni nu s-a sinchisit sa-i ofere vreo mana de ajutor. Astfel, dintr-o doza de nebunie si nervi, fata se hotarase sa isi faca singura dreptate mergand sa-si procure scutirea respectiva fara ajutorul nimanui.

"Cine naiba a facut scarile astea?" murmura Ada indignata in timp ce se izbi cu piciorul de o treapta " Trebuie sa urc zece etaje spoi sa cobor sapte ca sa ajung unde imi doresc. Nu puteau sa faca niste scari normale unde daca vrei sa urci - urci iar daca vrei sa cobori - cobori?" Si-ar fi dorit in momentul acela sa nu-si fi uitat bagheta in camera de zi deoarece ii era destul de greu sa ghiceasca drumul doar pipaind peretii si balustradele reci ai castelului.

Impiedicandu-se in mod constant timp de inca zece minute, reusise intr-un final sa ajunga in Aripa Spitalului.
" In sfarsit am ajuns! Era si cazul! Uitasem cat de mare este castelul si cat de lensa sunt eu. " spuse eleva stergandu-si transpiratia cu maneca robei.
Fiind sigura ca la acea ora nu avea cine sa cutreiere acea zona a castelului, Ada intra sigura pe ea izbind usa de perete cu un zgomot puternic. In cazul in care era sa o vada cineva, putea pur si simplu sa spuna ca i s-a facut rau de la placina cu bostan pe care au servit-o la pranz.

"Hei! Cine este acolo?" auzi o voce tremuranda de baiat. Speriata, fata dori sa se intoarca dar deja fusese prinsa asupra faptului.
"Aaa...Mi s-a facut rau de la placinta cu bostan de la pranz?" spuse eleva incercand sa para cat mai convingatoare dar afisand un zambet care nu facea altceva decat sa o tradeze. Nu putea risca ca cineva sa afle ca ea vrea sa faca o fapta nu tocmai legala, dar nu se putea abtine. Nu era o fire ce putea minti cu nonsalanta. Nici macar nu raspunsese corect la intrebare.

Ochii ei, obisnuindu-se incet cu lumina puternica din camera, reusira sa distinga inca o silueta. De data aceasta, parea o silueta feminina putin mai inalta si mai supla. Avansand cativa pasi, observa ca o cunoaste si zambi sincer, fericita ca astfel poate iesi din acea situatie penibila.
"Isabella...n-ai somn?"
Baiatul se uita ciudat. Nu i se parea normal ca o eleva sa i se adreseze asa unei profesoare. Uimirea lui fu accentuata in momentul in care Ada o impunse pe Isabella cu cotul zicandu-i cu o expresie sugestiva a fetei "Iar nu iti poti tine mainele pe unde trebuie?"

• Inainte ca Hawk sa mai poata face ceva pentru incheietura Isabellei, o alta persoana isi facu aparitia in incaperea slab luminata. Viperina se uita absenta in jur si se intreba de ce nu aprinsesera lumine de indata ce ajunsesera. Probabil ca pe moment se gandisera ca intunericul ii putea ascunde mai bine, insa nu avea nicio logica - nu aveau niciun motiv sa se ascunda. Isi lua bagheta si inainte ca baiatul sa mai poata spune ceva, incaperea se lumina. Era o diferenta considerabila fata de lumina data de varful unei baghete si lumina data de zecile de luminari ce formau candelabrele din Aripa Spitalului. Desigur, nu erau la fel de spectaculoase ca cele din restul castelului insa..
  
  Isi imbratisa prietena si rase, vizibil amuzata de remarca Adei asupra incheieturii sale. Ii lipsisera asftel de momente - cand poti glumi in orice fel cu o persoana pentru ca, ei bine, sunteti prieteni de multa vreme si va permiteti pur si simplu. Era si mai frumos cand faceai parte dintr-un astfel de cerc de prieteni. Iar ea si Ada facusera parte dintr-un astfel de grup.
  Isabella ridica usor mana si in acelasi timp ridica din sprancene.
  "- Doar ma cunosti." ii raspuse Viperina.
  
  Inainte sa mai poata spune ceva, il privi pe Hawk si ii explica, pe scurt, cine era Ada. Era constienta ca multi o tratau usor diferit de cand devenise profesoara - sigur, faptul ca era prietena apropiata cu directorul ajuta, insa ii strica toata distractia caci nu mai avea niciun rost sa se furiseze cand nimeni nu avea sa o pedepseasca oricum. Ii prefera pe cei care inca o tratau ca pe o simpla eleva la Hogwarts. Rase in sinea ei, imaginandu-si ca si Ada avea, cel mai probabil, acelasi avantaj. Insa incerca sa-si alunge orice gand legat de Raizen.
  Se concentra pe situatia prezenta.
  
  "- Tu ce faci aici ? Ar trebui sa te cred ca ti s-a facut rau de la placinta cu dovleac ?" intreba Isabella privind-o suspicios, dar inca avand un zambet jucaus intiparit pe chip.

• Lexie privi pergamentul lung, pătat în unele locuri cu cerneală albastră şi acoperit cu scrisul ei înghesuit şi uşor dezordonat. Oftă, simţindu-se uşurată că îşi terminase toată treaba. Era târziu în noapte şi nu se simţea chiar foarte bine. Era uşor ameţită şi ciudat de amorţită după atâtea ore de stat pe scaun.
  Îşi ridică privirea. Ceasul arăta că era trecut de miezul nopţii şi patul ei o aştepta parcă în colţul camerei.
  Viperina se ridică de pe scaunul de lemn, sprijinindu-se de braţele acestuia. Începu să îşi strângă pergamentul, înfăşurându-l. Simţi o durere uşoară în deget şi tresări.
  O picătură de sânge curgea dintr-o tăietură firavă de pe degetul alb al viperinei.
  - La naiba, spuse, încruntându-se.
  Lexie se îndreptă spre dulap, deschizând cele două vitrine. Căută cu privirea o poţiune vindecătoare, însă nu găsi. Scoase un zgomot exasperat. Avea nevoie de un medicament, indiferent dacă micuţa zgârietură va înceta să sângereze singură. Rezerva ei de poţiuni trebuia să fie fără fund, lucru ce începea să o streseze din ce în ce mai mult.
  Îşi înfăşură o batistă albă pe deget, apoi ieşi din Camera de Zi a viperinilor, hotărâtă să meargă în Aripa Spitalului, să ia sticluţa şi apoi să se întoarcă direct la culcare.
  Urcă toate rândurile de scări, simţindu-se obosită şi nerăbdătoare. Îşi întorcea din când în când batista, într-un final înroşindu-se de sânge.
  Lexie intră pe uşa mare din lemn masiv a Infirmeriei şi îşi îngustă ochii. Dăduse brusc de o lumină foarte puternică, deranjantă pentru ochii ei obişnuiţi cu întunericul. După câteva secunde, totuşi, reuşi să descifreze trei siluete în încăpere.
  Primele două îi erau extrem de cunoscute. Una era sora ei, Isabella, iar cealaltă îi aparţinea lui Hawkeye, elev de la Ochi de Şoim. Totuşi, cea care era cea mai apropiată de dânsă îi era complet necunoscută.
  - Bună, salută ea, simţind cum îi fuge somnul. Acum că dăduse peste prieteni, avea un sentiment de entuziasm.

Ada se simtea in siguranta in fata Isabellei...doar se cunosteau de ceva timp. Chiulisera impreuna la diferite materii si baura impreuna berezero la Trei Maturi. Petrecusera impreuna la diferite ocazii ca si Halloween-ul sau Craciunul. Nu ar putea sa o considere niciodata ca o "femeie matura". Pentru ea va fi mereu aceeasi fata nebuna si copilaroasa pe care o stia inainte. De aceea, in fata ei simtea ca poate spune adevarul.

Insa, cand se pregatea sa ii spuna ce avea pe suflet, o silueta necunoscuta ei isi facu aparitia in Aripa Spitalului. Prinvind-o nedumerita, ii observa gura miscandu-se.
"Buna" saluta ea politicos.
"Hei!" raspunse Ada usurata alaturi de prietena ei si de colegul de scoala; macar nu mai era nevoita sa povesteasca ce facea la ora asta tarzie in noapte. Desi era o sansa mare ca toti trei sa creada ca vroia sa ascunda un cadavru, nu ii pasa, era prea obosita si nedumerita de toata lumea prezenta in acelasi timp intr-un loc in care deobicei nu vin decat oamenii carora le cade o mana sau un picior.

Ada stia ca nu era cunoscuta si ca era privita ciudat de o persoana care n-o vazuse in viata ei, poate doar din vedere de-a lungul anilor dar fara sa ii acorde prea multa atentie. Simtind nevoia sa se justifice Ada explica:
"Am avut anumite probleme si am lipsit o perioada din scoala. Dar m-am reintors. Am fost intr-o perioada Sefa Casei Ochilor-De-Soim asa ca s-ar putea sa ma cunosti...poate din vedere."

Vazand fata nedumerita a fetei, a renuntat sa explice si a zis cu un ton resemnat "Ma numesc Ada si sunt eleva in anul sapte la Ochi-De-Soim. Imi pare bine sa te cunosc! Cat despre tine?"
In timp ce facea cunostiinta cu fata, o vedea pe Isabella zambind alaturi de baiatul care privea plictisit pe geam.

• Lexie nu o cunoştea pe fată şi nu reuşea să îşi aducă aminte de ea. Din câte vedea, era prietenă cu Isabella, aşa că probabil că Lexie nu fusese la castel în timp ce Ada fusese Şefă de Casă.
  Viperina îi zâmbi amabil, şi îi strânse uşor mâna.
  - Lexie, viperini, spuse ea, ridicând din umeri. Şefă de Casă.
  Nu era obişnuită să se prezinte în acel fel şi avea un oarecare sentiment de timiditate atunci când se gândea că lumea trebuia să ştie de faptul că ea era Şefa Casei viperinilor. Putea spune că era mândră de ea însăşi şi ştia că îi călca oarecum pe urmele Isabellei, care fusese Şefă de Casă chiar cu un an înainte. Isa era un fel de model pentru Lexie, însă era şi un caracter la care viperina ştie că nu va putea ajunge niciodată. Nu era nicio urmă de invidie în acele gândrui, ci doar apreciere şi iubire faţă de sora ei extraordinară. Lexie simţea că o cunoaşte pe Isabella cât de bine se poate, însă îşi dădea seama că acel lucru nu era adevărat. Deşi surori, cele două nu trăiau împreună decât de vreo cinci ani, timp foarte scurt pentru a se putea cunoaşte perfect. Ştia că probabil Ada o ştia pe Isa mult mai bine ca ea.
  O durea acel lucru, însă era în stare să îl recunoască.
  - Mă bucur să te cunosc, Ada, şi să aud că te-ai întors, spuse Lexie, zâmbindu-i. Nu ştia ce fel de motiv ar fii putut avea şoimiţa să plece de la castel, însă era hotărâtă să nu se bage în detalii încă. Fata era foarte frumoasă şi avea un aer uşor intimidant pentru firea ciudat de fricoasă a viperinei.
  Pirivrea îi poposi pe încheietura sâgnerândă a surorii sale şi o expresie de îngrijorare luă locul celei de amabilitate.
  - Eşti bine ? întrebă Lexie brusc, punându-i o mână pe umăr Isabellei şi zâmbindu-i trist.