Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Light and darkness perfectly!

Ella >< . Scuze de întârziere , abia acum am văzut că ai postat capitolul.
Îmi place la nebunie. Ştii doar

P.S.: Scuze că n-am intrat pe mess X_X

Rose , Ginny mulţumim că citiţi şi comentaţi.><

Asa ca deobicei eu vin cu intarziere
Dupa cum spuneam totul este tipic tie iubiree Amelia e tupeista,rea si are o inima franta, o durere ascunsa,uraste ca lumea sa o i-a peste picior si se bate cu oricine daca o calaca pe coada
Capitolul este foarte tipic tie,descrierea este la ordinul zilei,ai si dialog ceea ce imi place,amuzanta faza cu directorul
Iar ca deobicei la sfarsit ne lasi cu ochii in soare
Ei bine fetelor faceti o treaba grozava
Eliza >< [sper ca nu te superi ca iti spun asa ] tu urmezi cu,capitolul Asa ca NEXT!
Kiss'u!

De la întâmplarea cu directorul au trecut vreo două săptămâni , iar eu şi Amelia am devenit din ce în ce mai apropiaţi. Ne vedeam zilnic la facultate şi ne întâlneam după ore de fiecare dată când aveam ocazia. Relaţia noastră de prietenie se dezvoltase mult în foarte puţin timp, dar nu mă deranja. Era chiar foarte bine. Mă simţeam în sfârşit înţeles. O viaţă întreagă îmi înnecasem amarul în alcool şi droguri pentru că nu aveam cu cine vorbi, dar acumîn sfârşit îmi găsisem alinarea, îmi găsisem un prieten. Cu Amelia nu trebuia să mă ascund pentru că mă înţelegea sau cel puţin încerca s-o facă. Era ca un fel de contract nescris. Eu o ascultam pe ea, iar ea pe mine.
Cred că amândoi aveam nevoie de aşa ceva. Nu eram eu cine-ştie ce sfânt, dimpotrivă eram exact opusul, dar până şi demonii merită înţelegere şi linişte, nu? Nu??!
Pe lângă faptul că nu mai eram aşa arţăgos şi reuşeam chiar să-l suport pe tata şi să nu-l iau la pumni când îi vedeam mutra , nu se schimbase aproape nimic. Mergeam mai des la barul unde lucra Amelia. Simţeam o nevoie copleşitoare de a-i fi aproape, de a o proteja , iar locul acela nu-mi inspira încredere, mai ales că era plin de creaturi asemenea mie. Nu zic că Amelia era neajutorată, mai ales după ce o văzusem luptând pe holul facultăţii, dar nu eram sigură că se poate descurca cu atâţia demoni. Şi că veni vorba nu aflasemn încă care era secretul aurei sale. Era ca a unui înger , dar ea era om. Ştiam asta pentru că întâlnisem îngeri înainte şi când mă apropiasem de ei îmi simţisem cum îmi arde pielea. Când o atingeam pe ea mă simţeam la fel, nu era nici o durere cât de mică. Uneori simţeam că-mi ascunde ceva , că-mi vedea aura , că ştia cine sunt, dar acele clipe de nesiguranţă treceau repede. Cine ştie? poate doar mi se părea…


Am privit pe geam şi am strâmbat din nas. Cerul era acoperit de nori negri şi nu m-ar fi mirat dacă începea să plouă. Înainte iubeam vremea ploioasă pentru că se potrivea perfect cu personalitatea mea : rece, nepăsătoare, violentă, dar acum nu mai eram sigur că-mi place. Poate fiindcă, într-o măsură mică ce-i drept, mă schimbasem. Mi-am luat geaca de piele neagră şi am ieşit pe uşă, ignorându-l pe tata care bombănea ceva despre afacerile lui. Mi-am dat ochii peste cap şi m-am îndreptat spre bar. Din câte îmi aminteam Amelia avea tura de zi. Am grăbit pasul când un tunet sparse tăcerea în care era cufundată aleea şi un fulger lumină cerul întunecat. Perfect! O furtună! Exact ce mai lipsea! V-am spus eu că sunt foarte norocos, dar m-aţi crezut? Nu!!
În curând am ajuns la bar şi am intrat fără să ezit, cu un zâmbet chinuit întins pe faţă. Amelia tocmai lua comanda unor … ahh nici nu mă obosesc să-i complimentez . I-am făcut cu mâna şi m-am aşezat la o masă. Ea a zâmbit şi mi-a făcut semn că vine imediat. Între timp mi-am rotit ochii prin local. Aceleaşi feţe ca întotdeauna, aceeaşi beţivi fără viitor. Eram absolute scârbit de ei. Şi eram şi mai scârbit că înainte am fost ca ei. Dacă nu era ea cred că… Am scuturat din cap nevrând să-mi imaginez continuarea. Îmi părea rău că Amelia era obligată să-i suporte în fiecare zi. Am oftat lung şi mi-am ridicat privirea exact când venea Amelia.
- Un whiskey?” A întrebat ea făcându-mi cu ochiul.
- Ce altceva?” Am răspuns cu un zâmbet larg întins pe faţă. Mă cunoştea mai bine ca oricine. A pus paharul pe masă şi s-a aşezat la masă. Am început să discutăm diferite chestii plictisitoare, dar care parcă spuse de ea erau interesante. De fapt discutat nu era chiar un cuvânt potrivit. Ea vorbea şi eu am ascultam. Nu cred că mă atrăgea ceea ce zicea şi faptul că ea vorbea. Era plăcut să fac asta. Avea o vocea caldă şi plăcută, dar în acelaşi timp puternică. O puteam asculta o întreagă zi şi aş fi vrut mai mult. Pentru că era combinaţia perfectă, dulce-acrişor. Era drogul suprem, otrava cea mai fină.
-Amelia, la telefon!” Am auzit-o strigând pe colega sa şi m-am încruntat. Amelia a mormăit ceva în genul că vine imediat şi s-a ridicat. Am chicotit amintindu-mi că ura să fie întreruptă. Am urmărit-o cu privirea până când a răspuns. Prima dată pe faţa ei se vedea indignarea, dar expresia feţei s-a modificat cu fiecare cuvânt pe careîl auzea. Era îngrijorată. Îi era frică. A trântit telefonul fără cu putere şi a fugit, trecând pe lângă mine de parcă nu existam. Clar se întâmplase ceva, altfel nu şi-ar fi pierdut astfel cumpătul. A ieşit val-vârtej din bar, direct în ploaia de afară iar eu am urmat-o fără să ezit. Nu aveam de gând s-o las singură în aşa stare.
-Amelia! Amelia! Ce s-a întâmplat?! Ea s-a oprit din fugă şi s-a întors cu faţa . Ochii îi erau plini de lacrimi.
- Mama! … Mama e în spital! A strigat ea uitându-se îndurerată în jur. În curând un taxi a venit , iar ea i-a făcut semn să se oprească. A aruncat o ultimă privire spre mine şi s-a urcat în maşină,
- Stai ! Amelia! Am strigat-o, dar era prea târziu.


Scuze de întârziere şi greşeli! Sper să vă placă><

Sper sa mai trageti un ochii si pe aici am fi recunoscatoare.

Cap9. More Pain.

Mereu am avut impresia ca dupa moartea alor mei, o sa fiu invincibila, ca am invatat din scandaluri , batai si certuri ca modalitatile de comunicare nu sunt neaparat astea. Cei drept, am invatat, am invatat multe. Un lucru important ar fi ca sa nu fac rau cuiva ce nu ma raneste. Asa a fost si acum. Crystal imi spusese ce sunt, ea stia se pare de la inceput dar a gasit momentul cel mai potrivit sa-mi spuna. Eram multumita oarecum, dar nu consideram ca este nevoie sa ucid pe cineva. Desi stiam ca demonii sunt rai, Will nu era. Nu-mi inspira niciodata rautate, poate doar ura fata de lumea in care traieste.

La asta ma gandisem mereu din acea zi. De cand aflasem ce sunt, devenisem apropiata de Will. Ciudat! Parca trebuia sa il urasc, dar acum imi era mai drag cand stiam ca e e demon dar nu imi face rau. Nu as fi in stare sa i-au cuiva viata vreodata, doar pentru ca e diferit de restul. Asa am trait cateva saptamani.

Pana azi. Cand mama mea adoptiva, singura fiinta din lume ce ma mai iubeste ce are incredere in mine e pe moarte. De ce? Nu stiu, nu-mi aduc aminte decat ca au trecut deja doua zile, de cand stau prin spital in asteptarea unui verdict clar. Nu stiam ce se intamplase, de ce era acolo, stiu doar ca Crystal era sanatoasa tun, deci clar nu era vre-o afectiune a corpului. Ceva nu era bine. Nu dormisem deja de cateva nopti si nu fusesem lasata sa o vad. Aparatele o mai tineau in viata, era inconstienta, iar eu eram efectiv vulnerabila. Nu imi mai pasa ca eram acum, puteam fi oricine, o doream in viata pe singura persoana ce ma inteles si mi-a daruit sufletul ei de 8 ani incoace.

Will aparuse la spital si el. Desi fugisem repede cu un taxi inainte cu doua zile, el ramasese cu mine acolo. Nu mai luam in considerare aura lui, nu mai luam nimic. Uneori vorbea cu mine si eu il auzeam cu intarziere sau deloc. Gandurile-mi erau incurcate. Eram obosita deja, speriata. Daca Crystal moare? "Nu… nu te gandi la asta Amelia, Crystal e la fel ca tine, invincibila si puternica, nu are cum sa moara."

Ma ridic de pe un scaun de plastic, din sala de asteptare. Asistentele deja ne cunosteau si pe mine si pe Will. Cateodata el fugea mereu sa-mi aduca de mancare sau cafea sa ma tina pe picioare. Desi de cateva ori a incercat sa ma trimita acasa, cu promisiunea ca va sta el la spital pentru mine. Nu! Crystal era responsabilitatea mea, stiam asta si nu doream sa il las singur.
Ma duc catre usa salonului unde era ea. Era liniste. O liniste coplesitoare. Deschid incet usa impinsa de curiozitate. Un ticait ciudat ma face sa indrept privirea catre patul mare unde Crystal era intinsa. Nu aveam voie sa intru, stiam. Dar nu intelegeam de ce doctorii nu ma lasau sa o vad.

Intru incet de tot pe varfuri si ma apropii de patul ei. Era plina de ace si avea un tub ciudat in gura. Ticaitul se accentua cu cat ma apropiam. Cand ajung langa ea, raman socata. Acum stiam de ce nu ma lasasera sa o vad. Fata ei inainte perfecta cu un ten usor bronzat si piele fina, acum era desfigurata. Avea urme adanci in pielea de pe fata, urme ca de ghiare mari asemanatoare pisicilor dar mult mai accentuate. Imi pun mana la gura simtind ca nu pot respira. Trag incet de patura de pe ea fara sa misc ceva si vad pe corpul ei iar urme adangi. Era bandajata dar simplu fapt ca avea o gaura imensa undeva in zona stomacului, ma face sa mi se faca greata. Dau in spate un pas, tinandu-mi mana la gura, pufnind in plans. Acum stiam ca nu va supravietuii.

Imi venea sa tip. Insa cand doream sa fac asta, aud ticaitul ce se accentueaza din ce in ce mai repede. O vad cum are spazme. Ochii ei se deschid brusc, dar culoarea lor era pala. Incep sa tip cum vad cum se zvarcoleste si incearca parca sa scape de moarte. Tip cat de tare pot, iar medicii intra toti peste mine. Merg repede la ea si incep sa faca opratiuni de salvare. Ticaitul se accentueaza asa de mult, pana cand brusc devine lung. Un tiuit lung, ce aducea raceala si moarte. Medicii incearca din rasputeri sub privirea mea sa o salveze dar nu reusesc.

Cad in genunchi, lasand lacrimile sa-mi brazdeze fata. Un medic vine la mine si ma ridica, incercand sa comunice cu mine. Nici o sansa, creierul meu intrase in stand by. Nu mai eram deloc eu, nu mai eram pe lumea asta. Crystal murise sub ochii mei, la fel ca tata si mama mea. Medicii ma scot din salon incet, incercand sa spuna ceva sa comunice cu mine. Nu mai aveau cu cine. Amelia disparuse departe, sufletul meu fiind deja o gaura neagra fara sentimente. Imi aduc aminte atunci, fara sa vreau de spusele Crystalei “Demonii cand ucid isi folosesc mainile, puterea lor e imensa si o fac deobicei in modalitati sadice”. Da, o gaura in stomac si urme de gheare pe fata ei. Demonii, acum parerea mea era total alta, era schimbata. Se dusese dracu’ ideea ca nu am voie sa ucid. Amelia nu mai exista.

Will vine la mine afland si el vestea. Da sa ma imbratiseze dar dau un pas in spate. Simteam cum nervii mei nu mai sunt stapaniti. Simteam cum incep sa urasc, ceva statea sa explodeze in mine si stiam ca acum iar licaream, poate mai tare ca oricand. Ma priveste intrebator dar nu mai citeam nimic in privirea lui. Gata! Si el era demon si merita sa se duca dracu cu toti. Aveam sa o razbun pe Crystal indiferent de metoda si nu mai aveam sa iert pe nimeni.

-Amelia eu…
-Gura Will, e vina ta, vina rasei voastre, te urasc! Te urasc ca din cauza demonilor Crystal a murit. Te urasc si nu vreau sa te mai vad, iar daca vreo-data in viata asta te mai apropii de mine te extermin si pe tine si tot neamul vostru, o sa-mi iau meseria de Gardian in serios, iar Crystal va fi razbunata.
O spusesem in timp ce plangeam. Uram sa fiu vazuta ca plang, dar acum nu puteam stapanii asta.
Ma priveste stupefiat. Da, el nu stiuse niciodata ca eu stiu ce este el. Dar deacum lucrurile vor sta altfel.
-Gardian..tu esti…
-Da, sunt Gardian si stiu ce esti tu, am crezut ca ne vom intelege…am crezut ca noi… noi doi ne… “Ce tot vorbesc.. ne ce? Nu suntem mai mult decat prieteni, nu exista dragoste..nu ne iubim” acest gand imi eclipseaza mintea.
Fara sa ma zic ceva il imping din fata mea, alergand pe holuri, doream sa evadez, doaream sa ma duc dracu’ departe acum. Ramasesem singura, Crystal murise, pe Will il alungasem fara voia mea din cauza socului, iar eu simteam ca nu am nici un rost. Ies din spital ca un fulger. Nu mai dormisem de doua zile si doua nopti, deci clar eram asa de obosita ca imi pierd cunostinta in ploaia torentiala de afara. Picioarele nu ma mai tin de oboseala si socuri si cad efectiv pe cimentul rece si ud. Speram sa mor si eu acum sa nu ma mai intorc vreodata si sa ma duc acolo sus la Crystal, deoarece pe Pamant nu am pe nimeni.

Îmi cer scuze de întârzierea uriaşă, mai ales scuze ElenaX_X. Ştiu de cât timp aştepţi să îl postez, dar sincer nu am avut timp.
Dacă îl mai citeşte cineva, sper să vă fie pe plac. Şi scuze de eventualele greşeli de scriere şi exprimare.



Oficial eram un monstru . Nu o spun pe un ton retoric sau în glumă. Sunt cât se poate de serios. Mă urăsc pentru ceea ce sunt, pentru că orice fac îi alung pe cei la care ţin. Încerc din răsputeri să scap de trecutul meu, de orginile mele necurate , încerc să mă schimb să nu fiu un alt trântor bogătan care nu se înţelege cu taicăsu, dar îi consumă banii fără cea mai mică jenă. Şi cel mai mult încerc să nu fiu un ucigaş, să nu las veninul ce-mi curge prin sângele negru şi impur să distrugă singurele fărâme de umanitate din mine pe care cu greu le-am strâns. Şi totuşi nu-mi iese. Ah Doamne, cât de crud poţi să fii, de ce naiba a trebuit eu să mă nasc cu blestemul ăsta? De ce?
Mi-am stropit faţa cu apă rece a zecea oară , încercând în zadar să mă conving că aceasta nu e realitatea, că e doar un coşmar ce dimineaţa va dispărea. Am oftat adânc şi m-am sprijinit cu coatele de maginea chiuvetei şi mi-am privit imaginea reflectată sub lumina palidă a unui singur bec. Chipul meu nu exprima nimic altceva decât o furie incrontrolabilă pentru propria-i persoană. Nu am putut s-o protejez pe Amelia, nu am putut s-o feresc de suferinţă. Îi spusesem că îi voi fi alături, că o voi proteja ca un frate mai mare. Dar nu fuseseră decât minciuni, care acum şi pe mine mă dezgustau. Acum ea mă ura, şi nu o învinuiam. Cum putea măcar să mă pivească când ştie ce au făcut cei ca mine? Când bestiile ascunse după măşti fragile cu chip de oameni i-au luat singurul lucru ce-i rămăsese? Nici măcar eu nu mă suportam! Şi asta mă durea cel mai tare. Nici că-mi păsa că ea era Gardian. Pentru mine rămânea Amelia şi atât. Aş fi vrut să o strâng în braţe şi să-i spun cât de rău îmi pare, să-i cer să mă ierte , deşi ştiam că nu merit asta, să o las să mă ucidă şi să scap de calvarul ăsta, să scap de durerea şi vina ce-mi străpung ca o lance inima rece şi neagră.
Am tras adânc aer în piept şi mi-am deschis ochii verzi şi reci . Am aruncat o ultimă privire în baia goală şi am ieşit ca o furtună . Trebuia s-o găsesc, trebuia să-i explic, să salvez măcar o parte din frumoasa prietenie ce legasem. Ea era singura persoană de care mă apropiasem de când aflasem ce bestie sunt, acum zece ani, şi nu puteam permite s-o pierd. Trebuia măcar să încerc. Nu trebuia să fiu ca oamenii aceia care nu luptau pentru lucrurile importante din viaţă, şi care mai apoi pierdeau ore în şir întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă măcar încercau. Eu nu eram aşa, şi nici nu aveam de gând să devin aşa. Recunosc! Ţineam la Amelia, mai mult de cât la propria persoană şi nu voiam s-o las să plece fără luptă. Nu era neapărat vorba despre sentimentele mele; ea se distrugea singură.
M-am oprit în faţa spitalului şi mi-am ridicat privirea cruntă spre cerul fumuriu. Am tras adânc aer în piept, aproape înecându-mă cu acea mireasă curată. Plouase de curând, o dată cu praful de pe străzile murdare curăţând şi orice strop din parfumul dulceag al Ameliei. Trebuia s-o caut “manual” pe toate străzile. Am oftat şi am strâns din pumni uşor nervos. Era greu, dar cauza merita. Am început să alerg uitându-mă atent în jur, în căutearea cascadei aurii ce îi cădea cu blândeţe pe umerii firavi. Trebuia să mă grăbesc. Fiecare secundă pierdută reducea şansele de a o găsi… teafără. Ştiam mai bine ca oricine că se putea apăra şi singură, dar în situaţia de acum era mai vulnerabilă ca niciodată.
M-am oprit în loc gâfâind. Alergam încontinuu de mai mult de jumătate de oră şi nu găsisem nici cea mai mică urmă. Mi-am dat singur o palmă şi am strâns din dinţi enervat. Nu trebuia să renunţ. Nici dacă eram nevoit să alerg ore întregi fără pauză , nu aveam de gând să mă opresc, nu până n-o ştiam lângă mine, în siguranţă.
Un sunet extrem de enervant, şi anume un râs , mi-a distras atenţia. M-am uitat involuntar la vagabontul ce scosese suntele alea şi m-am încruntat. Simţeam ceva ciudat. O ură incontrolabilă îmi acapara încet sufeltul, îndemându-mă să mă apropii. M-am mişcat mechanic, ca la o comandă a subconştientului, mâinile , şi de fapt întreg corpul îmi tremura din cauza sentimentului negru ce încet-încet prelua controlul asupra tuturor gesturilor şi mişcărilor mele. M-am apropiat mai mult şi am descoperit cauza. Am deschis gura şocat, încercând să-mi dau seama dacă ceea ce văd e realitatea, sau doar o născocire a imaginaţiei mele bolnave. Amelia zăcea pe capacul unei lăzi de gunoi, probabil târâtă de viermele ăla nenorocit.
N-am mai aşteptat un ordin al raţiunii şi am acţionat din instinct. L-am luat pe tip de braţ şi l-am aruncat cu o forţă inimaginabilă în perete. A ţipat şi şi-a dus mâna la mâna stângă din care începuse să se scurgă lichidul roşiatic , atât de necesar vieţii. L-am privit cu ură, şi oricât de mult aş fi vrut să îi rup gâtul şi să mă uit cum arde în foc, aveam alte priorităţi.M-am uitat îngrijorat la încercând să alung orice gând negru ce îmi putea afecta gândirea. Am luat-o cu grijă în braţe , mângându-mi cu grijă chipul de înger. Arăta ca naiba, era clar că avea nevoie de îngrijiri medicale.
- Dacă te mai atingi de ea, îţi rup gâtul. Am zis pe un ton sec, către târâtura ce începuse să se vaite şi am plecat fără alte cuvinte.
***
I-am atins chipul palid , străbătut de o încruntătură, şi am suspinat. Mi-am retras cu blândeţe mâna şi m-am ridicat de lângă ea. Nu meritam să o ating. Era vina mea că ajunsese aşa. Nu mai suportam să stau lângă ea şi să văd cât de mult suferă. Mă înebunea faptul că nu puteam s-o ajut; aş fi vrut să îi iau eu locul, să îi preiau toată suferinţa numai ca să revăd acel surâs ştrengăresc ce îi apărea când mă vedea. Să văd acel zâmbet innocent, ce adesea mă făcea şi pe mine să zâmbesc. Era un drog pentru mine. Nu puteam rezista fără ea; dacă ea murea, muream şi eu. Deşi voiam ca reciproca să nu fie valabilă.
Am coborât scările cu rapiditate şi m-am trântit imediat pe canapeaua maronie din living , îngropându-mi faţa în palme şi lăsând un oftat lung şi plin de regret să scape . Voiam să se termine acum acest coşmar , să mă trezesc cu soarele arzând pe cerul senin şi Amelia zâmbindu-mi ca de obicei. Voiam să fie totul ca înainte.
Uşa s-a deschis, şi imediat camera a fost invadată de mirosul insuportabil de sânge.Nici nu trebuia să mă mai uit,. Ştiam cine e . Exact ce îmi lipsea acum! L-am privit cu coada ochiului cum intră relexat în living, cu acelaşi zâmbet mulţumit de sine ca întotdeauna. Mă scârbea mai mult ca niciodată. Am zâmbit batjocoritor , deşi nu aveam chef ce ceartă.
- Ţi-a scăpat o pată . Pe bărbie. Am murmurat referindu-mă bineînţeles la urma roşiatică de sânge de la proaspăta lui victimă. S-a încruntat pregătindu-se să-mi dea o replică tipică lui, dar s-a oprit. A tras adânc aer în piept. Indignarea se transformă în surprindere, apoi îm furie.
- Cine mai e aici? A întrebat pe un ton încordat privind cu coada ochiului la etaj.
Nu i-am răspuns , în schimb golind un pahar cu whiskey aflat pe măsuţa din sticlă. S-a încordat şi mai mult în timp ce se apropia de mine şi mai mult.
- William … răspunde la întrebare! A strigat pe un ton exasperat postându-se în faţa mea.
- O prietenă. Am răspuns pe un ton sec ridicându-mă de pe canapea şi pregătindu-mă să urc în camera în care se afla Amelia .
- Cum ai putut să aduci un Gardian aici? Ştii în ce pericol suntem acum? A urlat punându-se din nou în faţa mea.
- Mai încet. O vei trezi! Am luat încă o gură din pahar după care l-am aruncat în perete , spărgându-se în mi ice cioburi.
-Iţi ordon să scoţi corcitura din casa mea imediat sau… Gata! Deja atinsese o coardă sensibilă. N-am încercat nici un pic să mă abţin. Nu merita! Mi-am încordat muşchii, ochii transformându-se în două abisuri , iar colţii ieşiră ameninţători. Am mârâit enervant şi l-am pocnit cu toată puterea, aruncându-l în celălalt perete.

Save me!

Totul in jurul meu era negru, rece. Pluteam parca in propria dezamagire. Nu intelegeam ce era acel loc plin de durere, acel spatiu ce ma inconjura si nu ma lasa deloc sa respir corect. Simteam injunghieturi prin corp si pamantul de sub mine era rece. O gramada de voci incep sa imi inunde urechile, parca traind amintiri din trecut. Auzeam vocea Crystalei, vocea mamei, tatalui meu, vocea unora pe care nici nu ii cunosteam dar imi spuneau ca ma urasc. Si in ultima instanta o voce masculina, placuta si cunoscuta ma face sa-mi deschid ochii picati cu plumb.

Ii deschid cu greu si sunt invadata de o lumina usoara, portocalie a unui bec mic. Nu era puternica pentru un om normal dar pentru mine era. Ma dureau ochii ingrozitor de tare, la fel si capul. Eram invelita intr-un pat mare. Mirosea a curat si proaspat, ca-mi dadea impresia ca sunt la mine acasa. Linistea din camera era dureroasa accentuandu-mi problemele. Imi aduc aminte imediat insa cadavrul mamei mele adoptive, ucisa de acele bestii nenorocite. Scancesc cand dau sa ma ridic simtind injunghieturi si dureri in zona abdomenului si in zona spatelui. Insa o bubuitura puternica imi atrage atentia urechilor, ma face sa ma ridic cu greu de pe acel pat si sa treversez camera imensa catre usa maro.

Simteam parca niste lucurri ciudate,puteri ce ma dezorientau cu cat ma apropiam de usa. O deschid incet de tot, simtind un fulger scurt cand apas clanta aurie. Stiam ce sunt, iar faptul ca simteam acele lucruri se datora faptului ca simturile mi se ascutisera odata cu pierderea si loviturile emotionale primite. Imi era frig, simteam asta. Eram imbracata intr-o camasa alba de satin, usor lucitoare ce avea miros barbatesc. Un miros placut, cunoscut . Aud iar bubuitura si maresc pasu pe holurile intunecate ale casei desi deja banuiam unde ma aflu. Ajung la niste scari imense, unde probabil la baza lor se afla sufrageria. Cobor incet, calcand ca o felina cu grija pe scarile ce aveau un covor pufos si rosu pe toata lungimea lor. Ajung la coltul scarilor si ma lipesc incet de el simtind cum simturile mi-o iau razna deja. Erau doi demoni puternici, foarte puternici ce ma daramau emotional. Vocea insa ma trezeste la realitate si ma imbratisez singura incercand sa vad incet dupa colt. Imaginea ce o vad pare desprinsa din filmele de actiune combinate cu horror. Eram la Will acasa, iar dupa postura celuilalt personaj realizez ca posibil sa fie tatal sau. Se bateau violent intre ei, sufrageria fiind aproape distrusa. Le simteam mirosul sangelui si durerile amandurora, mai mult ale celui mai in varsta.
-Daca mai scoti un cuvant la adresa ei, te linsez, m-am facut inteles?
Avea o voce minunata, stiam ca il pot ierta, ca e singurul ce ma intelege. Si atunci pe loc realizez ca posibil ca sentimentele mele sa fie mai puternice ca o simpla prietenie.
-De ce ti asa de mult la ea? E gardian si reprezinta un pericol pentru noi. Se pare ca tatal lui nu era prea bucuros ca sunt acolo.
-Tin la ea pentru ca e singura ca ma intelege, singura ce ma asculta si ma conduce catre un drum mai bun.
A zis el asta? Eram deja confuza.
-Esti cumva indragostit?
Cuvintele tatalui sau ma fac sa-mi pierd echilibrul de pe ultimile doua scari si sa alunec picand exact in mijlocul sugrageriei pe burta ca un copil. Ma ridic insa repede acoperindu-mi jenata corpul , tragand de camasa depe mine in jos, fiind singurul lucru inafara de lenjeria mea intima , rosesc ca un copil si ii privesc pe amandoi fara cuvinte. Se opresc brusc din bataie, privindu-ma uimiti.

-Will…eu.. simteam cum inima imi bate tare de tot, gata sa sparga pieptul, ochi imi luceau puternic si respiram sacadat. Ma priveste si el si da sa se apropie de mine. Insa ma retrag repede dand pasi in spate. Nu stiam ce era cu mine, dar imi era frica de tot ce patisem pana acum.
Stiam ca inca eram neajutorata, inca nu aveam puterile destul de dezvoltate sa ma iau la incaierare cu unul din ei, asa ca pasii ma poarta in spate catre baza scarilor de unde picasem. Imi dusesem mainile la piapt, privindu-I speriata. Stiam ca probabil asa trebuie sa fie, dar nu acceptasem ideea ca ramasesem fara Crystal. Ma intorc la o suta optzeci de grade si urc scarile in fuga, vrand sa gasesc camera de unde placasem. O gasesc, intru si blochez usa incepand sa tip si sa plang. Stiam ca viata mea avea sa se schimbe, dar nu stiam cat de bine sau rau or sa mearga lucrurile de acum incolo.