Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Memories of nobody

M-am apucat acum ceva vreme de scris un fic şi mă gândesc să îl postez. Poate va suna ca un caz tipic de dragoste neîmpărtăşită dar e mult mai mult de atât.


Mă simţeam prinsă în tăcere, obligată să ascult aceleaşi versuri prăfuite, aceleaşi acorduri scârţâite ale trecutului. Încă mai simţeam parfumul său dulceag de flori de primăvară, încă mai simţeam buzele sale ca două perle de mătase, încă mai auzeam vocea lui melodioasă şoptindu-mi cât de mult mă iubeşte, iar respiraţia sa încă mai încălzea acea mică distanţă dintre noi.Era acolo, îl simţeam, îl auzeam, îi auzeam suspinele triste, dar nu îl puteam vedea. Era real doar în mintea mea. Eram prea egoistă ca să accept adevărul, să accept cănu mai făcea parte din viaţa mea. Mintea mea refuza să creadă că realitatea poate fi aşa de crudă încât să îl smulgă brutal de lângă mine, să şteargă zeci de amintiri frumoase şi să mă lase singură, fără jumătate din inimă. Dar asta era realitatea. Nu mai făcea parte din lumea mea. Trebuia să înţeleg, trebuia să ridic capul sus şi să merg mai departe, să zic „Asta e! Viaţa merge înainte” , şi să-mi urmez propriul drum, fără el, fără amintirea lui dureroasă.
Dar adevărul era că nu puteam s-o fac. Mi-era teamă, mă simţeam neputincioasă în faţa lui. Nu puteam şi cel mai probabil nu vroiam să cred că asta era viaţa mea. Dacă s-ar fi întors atunci şi mi-ar fi cerut să uit de tot, de certuri, de jigniri, de ură aş fi făcut-o. I-aş fi sărit plângând în braţe şi l-aş fi urmat ca un câine credincios. Pentru că minţeam. Nu îl uram , îl iubeam . Nimic din ceea ce făcuse sau urma să facă nu-mi putea schimba sentimentele . Şi nici pe ea n-o uram. Dacă aş fi fost în locul ei n-aş fi renunţat, aş fi rămas lângă el ignorând-o pe fosta-prietenă-psihopată.
Şi tocmai pentru că îl iubeam aşa mult trebuia să plec , să îl las să trăiască fericit , să meargă pe propriul drum, fără mine...

Prima.


Ok deci imi place foarte mult prefata. Chiar e super! Astept cu nerabdare primul capitol. Eu sunt fana ta #1!!! Ok?

Se pare ca ai uitat de celelalte ficuri. : o 3 Dar te-ai apucat de unul nou. :> Hmm,ce as putea sa spun? imi place ca ai pus si o poza. imi place prefata,am observat insa mici greseli:
"florii .." - se scrie 'flori' , cu un singur 'i'
"canu" - banuiesc ca era 'ca nu' dar clar ca aici ai gresit din graba,nimic important. ><
Iar acum:
"Suspinele triste..." - suna cam suparator, daca erau suspine , era clar ca sunt de tristete. ). In rest .. imi place. Am sa urmaresc ficul. Stii ca imi place cum descrii. ^_^

Thanks la amândouă ><><, şi Rosalie mersi că mi-ai zis de greşeli.:-* Şi nu am uitat de celelalte ficuri, dar am avut o problemă cu PC-ul şi mi s-au şters din documente, cu tot cu progresele făcut, deci deocamdată rămân pe planul doi celelalte

Capitolul I

Cerul era negru, acoperit de o plapumă întunecată de nori, iar stropii mari şi reci cădeau pe pământ. Strada era pustie, la fel ca inima mea , iar singurul lucru ce se auzea erau picăturile glaciare zdrobindu-se brutal de asfalt. Era un peisaj trist, dar mai bine decât tragic . Cel puţin aşa presupuneam.
Înaintam încet prin ploaie, cu privirea plecată exact ca un copil pedepsit. Apa rece mă udase până la piele, dar mă simţeam bine. Voiam să-mi fie frig, voiam să sufăr fizic ca să pot uita de durerea din suflet, să uit de cuţitul ce mi se întoarce tot mai adânc în rană. Dar nu funcţiona. Orice făceam , gândul îmi zbura la el, la zilele petrecute împreună, la şoaptele drăgăstoase, la îmbrăţişări şi sărutări de dor, chiar şi la certuri. Părea că întreg universul se învârte în jurul lui, a tot ce reprezentase el.
Mi-aş fi dorit să rămân , să mă întorc să lupt pentru el cu oricine şi orice, dar nu puteam. Oricât aş fi încercat să mă ridic, ceva avea să mă doboare iar şi iar. Şi oricum el nu mai simţea nimic pentru mine, poate doar milă pentru cineva atât de jalnic. Eram tristă, simţeam să inima se desface încet în două, dar totuşi zâmbeam. Ştiam că fac ceea ce trebuie, ştiam că acesta era răspunsul suferinţei mele. Trebuia să plec, să îndur şi să uit.
Am ridicat chipul udat de lacrimi, dar şi de ploaie şi am privit fix înainte, am tras aer în piept şi mi-am şters faţa. Nu mai trebuia să plâng, nu mai doream să plâng, pentru că nu avea de ce s-o fac. El trecuse mai departe, asta trebuia să fac şi eu. Am zâmbit şi am grăbit pasul.
- Adela! Te rog, nu pleca! Am auzit o voce cunoscută strigându-mi numele şi am îngheţat. N-am mai făcut nici un pas şi pur şi simplu am închis ochii, ca şi cum aş fi trăit un coşmar. Pentru că era un coşmar. Mi-era teamă să mă întorc şi să-l văd, cu ochii trişti şi zâmbetul chinuit sperând încă la o simplă prietenie. Dar acest lucru nu era posibil, oricât aş fi încercat mereu aveam să-mi doresc să fim mai mult decât prietenii.
- Adela! Nu trebuie să pleci. Putem rămâne prieteni. A spus pe un ton blând şi a făcut câţiva paşi în faţă.
- Trebuie să plec. Numai aşa... Am înghiţit în sec şi am început din nou să merg, sperând în zadar că nu mă va urma.
- Putem fi prieteni. Totul poate fi ca înainte . A încercat din nou să mă convingă, însă nu a reuşit decât să adâncească rana din inimă. M-a prins de braţ, iar eu mi l-am retras brutal, fără a-l privi.
- Nu e posibil.
- Ba este. Dacă încercăm, dacă încerci cu adevărat.
Mi-am muşcat dureros buza, iar ochii mi s-au strâns de durere.
- Ai idee cât de chinuitor este să te văd cu ea? Spune-mi! Ştii cât de dureros este să trebuiască să accept că ea îmi va lua locul? Ai idee cât de tare doare? M-am răstit involuntar la el, întotcându-mi cu brutalitate capul.
Şi atunci, atunci i-am văzut din nou. Ochii săi. Cum puteai să nu adori doi ochi căprui ce ştiu să iubească cu patimă, ce te privesc cu drag şi cu blândeţe ? Mi-am lăsat privirea în jos, simţind din nou lacrimile înţepându-mi ochii.
- Îmi pare rău, Alex. Nu pot, pur şi simplu nu pot.
Am clătinat din cap, lacrimile revărsându-se precum valurile mării pe faţa mea. Mă simţeam pierdută, distrusă, condamnată la singurătate.
Dar chiar atunci am auzit o maşină venind, urmat de un claxon şi am ştiut că rugăciunile îmi fuseseră ascultate.
- Îmi pare rău. Am şoptit încă o dată şi am ridicat privirea. Era aşa dureros să mă uit acei ochi din nou, şi să ştiu că nu-mi mai aparţin, că niciodată nu mă vor mai privi la fel. M-am apropiat uşor de chipul său şi i-am dăruit un ultim sărut pe obraz. Un sărut ca între doi vechi prieteni ce nu se vor mai reîntâlni niciodată, un sărut încărcat de atâtea sentimente negre şi triste . M-am întors printr-o mişcare rapidă şi am fugit spre maşină, intrând la fel de repede în ea. Am privit o ultimă dată pe fereastră, la el , la trecutul meu şi i-am făcut încă o dată cu mâna , în timp ce maşina se îndepărta cu viteză.

Sper să vă placă! Şi scuze de greşeli!><

Citesc maine si dau edit.

EDIT next day:

Quote: dar mai bine decât tragic .

--> puteai sa spui: "dar totusi ... nu e tragic" Suna mai bine dupa mine. ).
se pare ca tot iti place sa pui cate doi de 'ii' : lacrimii, prietenii. --> in cazurile astea se pune doar un 'i'.
Se pare ca acel baiat nu stie ce vrea. :-j
In fine, astept next-ul curand.
Sper sa nu te superi pentru ca te-am corectat. :-s imi ziceam doar parerea.
In rest, ce as mai putea sa adaug? Stii foarte bine ca imi place enorm cum descrii. A fost un capitol trist,dar cat se poate de realist. Mi-a placut capitolul, iar greseli gramaticale nu am gasit. ).

Nu mă supăr că m-ai corectat. Apreciez că încerci să mă ajuţi. Doamne trebuie să scap de problema cu "i" . Înainte nu făceam greşeala asta, nu ştiu ce m-a apucat =))

E geniala poveastea trista de iubire atat de clasica si totusi atat de surprinzatoare!!!

E foarte frumos ficul tau.Ador povestile de iubire,mai ales cele de genul acesta,in care fata si baiatul nu pot fi impreuna.Astept urmatorul capitol

Ştiu că au trecut 1000 de ani, dar am adus al doilea capitol. Mersi tuturor care aţi citit şi comentat><><






În acel moment întunericul îmi părea cel mai bun prieten. Puteam să-i spun tot, să plâng, să ţip fără să mă judece, să îmi spună că îi parea rău, când de fapt nu îi păsa deloc. Puteam să mă destăinui, fără să-mi fie teamă că va povesti şi altcuiva. Întunericul era tăcut, rece , lipsit de viaţă dar era cel mai bun ascultător.
Mi-am întors capul pentru a nu ştiu câta oară când am auzit-o din nou pe mama punând aceeaşi întrebare stupidă.
- Sigur eşti bine?
- Pentru a mia oară, sunt bine. Mersi! Am zis pe un ton enervat. Dacă ziceam că eram bine , aşa era. Sau cel puţin asta voiam să cred . Mama nu-mi dorea decât binele, nu dorea decât să se asigure că unicul ei copil e fericit. Dar nu mă simţeam pregătită să-i vorbesc, nu încă. Era mult prea devreme ca să-mi amintesc. Sufletul nu se vindecase, era încă frânt, ţinut în lanţuri de amintirea lui.
Am aruncat încă o privire spre micul dejun neatins şi m-am ridicat de la masă. Mama a ridicat întrebătoare o sprânceană , dar nu a comentat şi a luat farfuria .
- Nu mi-e foame. Am răspuns la o întrebare nerostită şi am zâmbit cât mai natural. Cred că semăna mai mult cu o strâmbătură pentru că mama s-a încruntat şi a început să râdă. Am mormăit ceva, astfel încât să aud numai eu şi am urcat scările cu rapiditate.
Trecuse atât de mult timp de când nu mai fusesem aici, cam de când începusem liceul. Am privit o clipă uşa masivă din lemn de cireş , apoi am apăsat pe clanţa argintie. Am înaintat în cameră, în timp ce un zâmbet înflorea pe chip. Rămăsese neschimbată. Singura diferenţă era stratul gros de praf de pe mobilă. Hainele erau încă aruncate pe scaune, pat , podea, chiar şi pe pervazul ferestrei după încercarea mea de a alege hainele potrivite pe care să le iau cu mine la liceu, uşile dulapului erau încă larg deschise , permiţând observarea mai multor rachete de tenis şi chiar al vechiului meu ursuleţ de pluş, iar o cutie goală pe pizza încă zăcea sub pat.
I-am mulţumit mamei în sinea mea pentru că nu cotrobăise prin camera mea, aşa cum ar face orice altă persoană şi m-am apropiat de fereastră. Deşi era întuneric puteam recunoaşte cu uşurinţă casele vechilor mei prietenii. Mă întrebam dacă îşi mai aduc aminte de mine, dacă îşi mai amintesc pe fata aceea naivă care vărsase punch pe ea la petrecerea de Halloween. Eram aproape sigură că dacă mă vedeau nu m-ar recunoaşte . Nu mai eram aceeaşi fată veselă, plină de viaţă, inocentă şi naivă. Liceul mă schimbase mult, pierderea lui mă schimbase. Indiferent de cât de mult încercam parcă un zid invizibl mă oprea să ajung la vechea Adela. Cred că asta era...Era pierdută în minciuni şi trădări, se dusese pentru totdeauna şi nu se mai întorcea. Trebuia să accept că asta era viaţa mea acum. Minciuni şi suferinţă.
Am închis ochii bucurându-mă de o clipă de linişte, înainte ca tăcerea să fie spartă în bucăţi de soneria telefonului. Am deschis imediat ochii când am auzit-o pe mama strigând.
- Adela ?! Răspunzi tu, te rog? I-am strigat un „da” lălăit şi leneş şi am ieşit din cameră aruncând o ultimă privire în urmă. Am coborât scările cât de repede am putut. Doamne, soneria aia devenea enervantă!
- Casa familiei Santos. Am răspuns repede pe un ton neobişnuit de vesel chiar şi pentru „vechea” Adela. Cel care sunase a făcut o mică pauză înainte de a vorbi.
- Adela? A întrebat pe un ton tremurat.
Nu mai era nevoie să spună nimic. Îl recunoscusem imediat. Doamne , nici măcar aici nu pot scăpa de el? Am îngheţat pe loc. Pulsul deja „alerga” ca la maraton şi vorbele refuzau să iasă . Nu puteam să vorbesc cu el. Nu doream să vorbesc cu el. Rănile începuseră să se vindece sub aripile negre , dar protectoare ale uitării , şi nu voiam să le deschid iar. I-am auzit vocea strigându-mă în telefon. Voiam să închid, dar buzele s-au mişcat la o comandă a subconştientului.
- Ce vrei? Vocea îmi suna aspră, rece ca un cub de gheaţă.
- Adela , nu vreau decât să îţi spun că-mi pare rău. Şi chiar nu trebuia să pleci. Puteam fi prietenii.
O lacrimă s-a prelins pe obrazul palid, care acum ardea de focul amintirilor. ”Prieteni” era un cuvânt nobil, pur făcut să aline sufletele rănite şi frânte , dar acum suna ca un blestem. Încă un motiv să-mi amintesc că niciodată nu vom fi „noi”, că vom rămâne pe veci „el” şi „ea”. Am scăpat telefonul din mână , pur şi simplu nemaiputând să-i aud vocea. Era mult prea chinuitor. Lacrima fu însoţită în curând de şiroaie umede şi fierbinţi , iar suspinele s-au transformat în hohote.
De ce? Asta era singura întrebare ce-mi răsuna în minte. De ce, Doamne? De ce nu-mi pot trăi viaţa în linişte?
Am ridicat telefonul şi am închis. Nu mai voiam să-l văd, nici măcar să-l aud. Peste câteva secunde suna iar. Chiar nu înţelegea că nu vreau să vorbim ? Chiar nu vedea că încercările sale de prietenie îmi fac mai mult rău decât bine? Am trântit telefonul şi am fugit pe uşă în noaptea neagră ce se lăsase peste cartier.

Imi place foarte mult acest capitol. Abia astept sa vad ce se mai intampla. ) Poate il zareste in intuneric pe "el"

Quote: să se vindece sub aripile negre , dar protectoare ale uitării ..

Ador partea asta.
Felicitari si spor la scris in continuare.