Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 … 16 Next »

/ Pain is my hapiness

Elizabeth, in primul rand nu e o ciudatenie. :-W
Mie imi place foarte mult ficul tau.
Ai scris undeva de doua ori cuvantul 'putere', dar mno . . . nu e mare chestie. ><
Imi place cum ai scris acolo: "Lacrimile cerului" => foarte profund .
Stii ca ador cum descrii. Nu ma plictiseste deloc . ♥
Ca de obicei, la sfarsit ne-ai lasat in suspans. =((
Sper sa vina cineva sa o salveze pe biata fata ... doar 16 ani....
Spor la scris in continuare fiindca astept un next promitator. :>

Yey ! Ai scris in sfarsit capitolul ...

Soo .. e prea tare , si extrem de dramatic . O fata atat de mica , ehh na 16 ani ii ceva , dar tot mica e , si idiotii aia care vroiau s-o omoare .

In fine...astept urmatorul cap

Mesi din nou fetelor

Chapter III

Ochii îmi erau plini de lacrimi şi priveau rugător spre trecătorii, dar degeaba...Unii nici nu se uitau la mine şi mă ocoleau ca şi cum deja nu mai existam, deja eram moartă. Mi-am plecat privirea după câteva minute, câteva minute în care durerea mă sfâşia încet încet, ca un cuţit întors în rană. Privirea mi se înceţoşa puţin câte puţin, şi simţeam cum picături se scurg din viaţa mea. Nu îmi doream să mor, dar poate aşa era scris, poate că dacă viaţa mea se sfârşea avea să salveze o alta.
Am ridicat privirea atunci când am auzit un strigăt. Nu vedeam bine, majoritatea culorilor fiind pătate cu negru, dar am desluşit un chip apropiindu-se de al meu . Mă mângâie delicat pe obraz şi am auzit-o murmurând ceva de genul : ,,Oo Dumnezeule!” . A închis ochii câteva secunde , apoi am observat să scotea ceva din buzunar, probabil un telefon. Am auzit în câteva secunde vocea sa caldă şi plăcută rostind numele străzii .
În acel moment mi-am dat seama...Ea era salvarea mea! Poate totuşi că nu eram invizibilă pentru oricine. Poate nu eram un câine vagabont ce merită să moară pentru toată lumea. Am zâmbit spre ea. Zâmbetul meu era pătat de lacrimi şi sânge, dar acela era cel mai sincer zâmbet dăruit de mine până acum. Mi-a zâmbit blând şi mi-a prins mâna în palma sa delicată spunând să totul va fi bine.
Aşa speram şi eu... Totul devenea din ce în ce mai negru şi am ştiut că nu trebuia să mai rămân trează. Oricât încercam ploapele îmi cădeau unele peste altele, grele şi ostenite. Am închis ochii căzând într-un abis ferecat de tăcere. Speram numai să am puterea de mă trezi a doua zi.
***
Era aşa bine...Să stau doar eu şi gândurile mele, să-mi amintesc de trecut fără să fiu copleşită de regrete. Era întuneric, dar totuşi îmi părea cel mai luminos loc. Puteam privi amintiri mai mult sau mai puţin plăcute fără să-mi fie ruşine sau teamă. Aici aceşti temeni nu existau.
Şi totuşi ceva mă distrăgea, ceva care se auzea destul de vag, dar îndeajuns de clar pentru mine; un bibăit electronic ce se auzea la fiecare două secunde. Ştiam ce era, şi ştiam ce însemna prezenţa sa. Inima încă îmi bătea, sângele încă pulsa în vene, aerul încă îmi îneca plămâni...Eram încă în viaţă.
Am deschis ochii brusc şi imediat am cercetat camera cu privirea. Era albă şi cu un miros de clor specific oricărui spital.
Am privit în dreapta mea spre micul aparat ce îmi arăta pulsul. Asta auzisem în tot acest timp, bătăile inimii mele. Dar cum ajunsesem aici?
Mi-am ridicat ochii asupra tavanului imaculat şi imediat mi-au apărut întâmplările petrecute cu o seară în urmă. Am strâns cearşaful în pumn, mai mult temătoare decât furioasă şi am oftat . Vroiam să îi mulţumesc celei ce m-a salvat, vroiam să aflu cine m-a salvat. Dar nu mă puteam ridica de acolo , nu dacă vroiam să supravieţuiesc. Trebuia să aştept să vină cineva.
Spre norocul meu uşa se deschise cu un scâţâit slab şi o asistentă cu un dosar în mână intră, urmat de o altă persoană.
Nu văzusem foarte bine chipul eroului meu, dar am recunoscut imediat privirea blândă.
,,Ahh te-ai trezit!” Fata s-a apropait de mine lăsând un buchet cu crini alb pe măsuţa de lângă pat. Mă aşteptam ca asistenta să protesteze , spunând că trebuia să mă odihnesc, dar spre mirarea mea aceasta nu făcu altceva decât să vefirice aparatele.
Mi-am întors înapoi privirea spre tânără şi i-am analizat trăsăturile. Avea părul brunet închis, uşor cârlionţat spre vârfuri, buzele pronunţate dar deloc exagerate şi ochii albaştri deschis, foarte asemănător cu cerul înnorat. Nu părea mai mare decât mine decât cu cel mult trei ani.
,,Mulţumesc.” Am şoptit privind-o ca şi cum ar fi un înger, iar recunosc că în acel moment asta îmi părea a fi.
Mi-a zâmbit şi mi-a strâns mâna în a ei. Avea pielea fină şi caldă,la fel ca noaptea trecută. Mi-am dat seama imediat că era o persoană altruistă, un fel de afi greu de găsit în astfel de oraşe , unde domină partea negativă a oamenilor.
,,Cine eşti? “Am întrebat după câteva momente de tăcere vrând să cunosc numele salvatorului meu.
,,Mă numesc Emiliy Martin. Tu eşti...”
,,Melissa Andreas...” Am terminat fraza zâmbind melancolic.
M-a mângâiat protector pe cap, de parcă ar fi fost mama sau cel puţin sora mea. Am închis ochii bucurându-mă de atingerea sa delicată, care îmi lipsise în ultimii cinci ani. Momente ca acestea îmi aminteau de viaţa dinainte de mama vitregă, de cât de fericiţi eram eu şi familia mea atunci. Îmi doream ca aceste momente să dureze la nesfârşit.

Imi place foarte mult chapter III.
Desi trebuie sa recunosc. . . pana in ultimul moment credeam ca cel care o salvase era un baiat. )
Oricum, mi-a placut foarte mult. :>
Ei bine ... apare si Emily in peisaj, nu-i asa ? .

Hm hm hm ...ti-am spus ca imi place cum scrii ? Yo una nu mai tin minte , dar i like it

So .. ma bucur enorm ca cineva a gasit-o pe fata . Si mai ales ca inca mai traieste yee..

In fine .. destul cu vorba , astept urmatorul capitol

Scuzaţi întârzierea. Şi mersii din nou că urmăriţi ficul.


Următoarele ore au trecut cu repeziciune alături de Emiliy. Era prima dată când o întâlneam, dar parcă o cunoşteam de-o viaţă, parcă eram doi vechi amici ce se reîntâlnesc după mulţi ani. Mă bucuram enorm că era acolo. Deşi teoretic era o străină alături de ea mă simţeam cel mai în siguranţă decât oriunde în lume.
Vorbisem de tot felul de subiecte aparent plictisitoare, subiecte obişnuite unor adolescente de vârsta noastră. Haine, pantofi, momente jenante, momente fericite...Amândouă depănam amintiri care credeam că le abandonasem de mult într-un colţ întunecat al minţii. Mă simţeam bine şi aproape că uitasem de ce eram aici, în spital. Dar chiar atunci Emily m-a făcut să-mi aduc aminte.
,, Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns în halul ăla?” M-a întrebat privindu-mă cu blândeţe. Nu vroia să mă rănească, ba din contră îmi dorea tot binele, dar aducându-mi aminte simţeam că cineva îmi întorcea un cuţit în inimă. Am privit pe fereastră sperând să renunţe, dar m-a privit în continuare insistent. Mi-am deschis gura pe jumătate încercând să evit răspunsul pe cât de mult posibil. Se pare că norocul era de partea mea căci o melodie ritmată s-a auzit în încăprere. Provenea de la telefonul lui Emiliy, care acum căuta micul aparent prin geantă. Îl găsi în cele din urmă şi ieşi pe hol făcându-mi semn că va veni imediat. Un zâmbet larg mi-a luminat chipul. N-a trebuit s-o spun, n-a trebuit să-mi amintesc din nou acele imagini oribile. Am privit spre fereastră admirând peisajul. Curtea spitalului era plină de flori, bănci, copaci şi semăna cu un parc în miniatură. Razele soarelui cădeau peste frunzele verde-deschis ale copacilor, apoi se reflectau în câte o baltă de apă rămasă de la ploaie. Era un peisaj aproape superb, pentru că oricât te uitai în jur tot îţi aminteai că te afli la un spital.
Am atins cu o mână sticla rece simţind de după ea briza caldă de vară , care mişca ritmatic crengile arborilor
Clanţa uşii s-a deschis şi chipul ca de înger a lui Emiliy se zări intrând. Un alt zâmbet mi-a apărut pe chip, mai ales că ea n-a mai repetat întrebarea.
,,Şeful meu...Trebuie să plec.” Zâmbi stânjenită băgând telefonul înapoi în geantă. Am zâmbit vinovată pentru faptul că o reţineam în continuare şi speram din tot sufletul să nu aibă probleme din cauza mea. S-a apropiat de mine şi m-a sărutat protector pe cap spunându-mi că se va întoarce . A ieşit pe uşă închizând-o în urma ei. Şi eu speram asta....Speram că se va întoarce, că nu mă va lăsa de izbelişte.
Minutele se scurgeau greu, de parcă se blocaseră undeva pe o ţeavă de a canalizării şi involuntar m-am gândit la ea. Cât de nococoasă sunt că am întâlnit o persoană aşa bună ca ea, cât de nocoasă sunt că am avut şansa de a o cunoaşte. Vroiam să ştiu totul despre, unde locuieşte , unde lucrează...Doream să ştiu că ceilalţi o apreciează, că este tratată aşa cum merită la muncă. Locul de muncă...Încercam din tot sufletul să nu fiu egoistă, dar automat m-am gândit la propria persoană. Aveam să stau două-trei zile în spital, apoi ce? Urma să ajung din nou în stradă, să sufăr din nou de foamete , să fiu iarăşi expusă pericolului şi cel mai probabil voi ajunge în aceeaşi stare la spital, dacă nu poate şi mai rău. Nu îmi doream acest lucru, dar totul era inevitabil. Mi-am proptit bărbia în palme încercând să rezist impulsului de lăsa lacrimile să cadă, de a mă lăsa pradă fricii. Trebuia cumva să mă calmez.
M-am ridicat greoi din pat şi am ieşit repede pe uşă. Repede ar fi cam prea mult spus, dar nu găsesc alt termen mai potrivit. Holurile spitalului erau pustii, la fel de reci şi albe ca în fiecare zi şi numai ecoul paşilor mei se auzeau. Prin ferestrele uşilor zăream oameni, unii în stări mai grave decât alţi, iar acest lucru m-a mai liniştit. Nu puteam spune că eram fericită de starea în care mă aflam , dar măcar nu eram cu mâinile sau picioarele amputate, cum văzusem în unele camere.
Era linişte, o linişte enervant de apăsătoare. Cel mai mulţi din pacienţi dormeau la amiază şi eram aproape sigură că singura care nu avea stare eram eu.
Mergeam cu capul plecat pentru că mirosul de clor ce persista în întregul spital mă ameţea. Şi fiindcă nu vedeam în faţă se pare că şi celelalte simţuri erau amorţite pentru că m-am lovit de cineva. Mi-a luat cam vreo treizeci de secunde să-mi dau seama ce se întâmplase şi am ridicat privirea murmurând un “scuze”. M-am holbat la cel din faţa mea fără să-mi dau seama. Ochii săi erau albaştri ca marea şi parcă atunci când te uitai şi încercai să le descoperi secretele te hipnotizau. Probabil că păream nebună uitându-mă aşa pentru că pe faţa lui răsări un surâs amuzat. S-a dat la o parte lăsându-mă să trec şi i-am mulţumit mai mult şoptit păşind înainte. Am auzit în curând sunetul provocat de bocancii săi mergând de-a lungul culoarului. Nu am mai întors capul, fiind sigură că dacă întâlnesc din nou ochii aceia am să leşin pe loc. Am ajuns în curând la uşă şi am întors privirea nemairezistând tentaţiei. Şi el ajunsese la capătul holului şi acum îmi făcea cu mâna zâmbind după care intră pe una din uşi.

Imi place cum ai descris. :>
Uuu, se pare ca intervine si o poveste de gen 'Love mance' aici.
Romance. :>*

Wow, ei bine , n-am ce zice . Sincer , chiar deloc .

Oricum , tot am ceva de zis ---> I like this chapter !

Pacat totusi ca va trebui sa plece din spital . Sper ca fata cea noua, Emily , s-o ajute .

Astept next-ul ><

Scuze că a durat atât şi uitaţi următorul capitol. ><

Chapter V

M-am holbat timp de câteva minute la uşa aceea până când mi-am dat seama cât de penibilă eram. Mi-am dat singură o palmă şi am apăsat pe clanţă deschizând uşa. Imediat o briză caldă mi-a răsfirat şuviţele roşcate pe faţa albicioasă. În mod normal aveam pielea foarte bronzată şi obrajii rumeni, dar acum numai normală nu era situaţia în care mă aflam. Am păşit afară şi am strâns din ochi deranjată de lumina puternică a soarelui. Mă gândisem că nu o să am nevoie de ei, dar acum regretam enorm că nu îmi luasem ochelarii de acasă când plecasem. Oricum am zâmbit. Deşi la început mă deranjase, acum iubeam faptul că soarele îmi atingea chipul. Mă făcea să simt că trăieasc, că inima mea încă bate , iar sângele curge prin vene şi îmi dă putere să continui.
Am zâmbit melancolic, dar în acelaşi timp amuzată. Pentru un adolescent de vârsta mea orice gând asemănător cu acesta ar fi fost batjocorit şi considerat stupid, dar cum am mai menţionat de zeci de ori eu nu eram ca oricare alt om de vârsta mea. Trecusem prin multe lucruri traumatizante, care îţi arată cât de preţioasă e viaţa şi aveam să trec prin multe alte întâmplări.
Am început să mă plimb pe peluză bucurându-mă de atingerea delicată a firelor de iarbă. Eram desculţă, dar nu îmi era teamă de ce credeau cei din jurul meu, sau de gândacii care puteau sta ascunşii printre fire. Existau mult mai multe lucruri de care să-mi fie frică sau care să mă îngrijoreze. De exemplu pericolele din oraş, foametea, bolile, rănile...Şi existau mult mai multe care nu îmi veneau în minte în acel moment. Tot ceea ce doream atunci era să simt viaţa şi inocenţa de care trebuia să mă bucur cât dura.
Am privit cerul senin, pe care se aflau doar câţiva nori pufoşi şi imaculaţi. Era exemplul perfect de inocenţă şi fericire, dar ştiam ce secrete ascunde, întunericul din spatele luminii. Am închis ochii încercând să nu mă gândesc la tot ce mi-ar fi făcut rău... Am revenit cu picioarele pe pământ şi privirea mi-a căzut involuntar pe o fetiţă ce stătea pe o băncuţă alături de mama ei.
Se îmbrăţişau, mama îşi mângâia şi săruta protector fiica, încât nimic nu părea ieşit din comun. Totuşi mama era bandajată la cap şi mână, iar câteva cicatrice şi vânătăi îi brăzdau chipul bronzat. Am mers cu paşi mici spre băncuţa de lângă cele două şi m-am aşezat pe pe ea.
,,Mami, când te întorci acasă?”
,,Curând draga mea.” Îi răspunsese mama sărutând-o din nou pe frunte. Fetiţa era aşa inocentă încât inima mea parcă avea să se rupă curând. O privea pe mama sa ca pe o sfântă , ca pe îngerul ei şi ştiam din proprie experienţă cât de dureros este să îţi vezi “îngerul” doborât.
Mi-am proptit bărbia de podul palmelor şi mi-am închis ochii aducându-mi aminte aceea zi.
Era una senină ca şi aceasta şi la fel ca feiţa aceea o vititasem pe mama mea. Stătusem împreună pe o bancă povestind, râzând până o întrebasem acelaşi lucru ca şi cea de lângă mine. O întrebasem când se va întoarce, iar ea îmi răspunsese că va fi alături de mine curând . Dar cât se înşelase şi cât minţise. Peste câteva zile murise şi o lăsase pe mica fetiţă inocentă ce încă eram atunci cu inima frântă.
Mi-am deschis ochii şi am privit spre cele două. Se ridicaseră şi porniseră înapoi spre spital pe unul din drumuri. Fetişcana râdea şi se învârtea pe lângă mama sa , făcând-o şi pe femeie să zâmbească. Acelaşi lucru făcusem şi eu...Le-am privit până când au deschis uşa intrând în clădire. Speram să nu se întâmple cu micuţa ce se întâmplase şi cu mine. Nu merita asta...
O lacrimă s-a scurs pe obraz , fiind urmată peste câteva secunde de alta. Boabele de “rouă” se prelingeau una câte una pe obraji, dar nu încercam să le opresc . Aveam nevoie să mă descarc , înainte să cedez de atâtea sentimente acumulate în inimă. Am privit spre cer , lacrimile sclipind uşor şi am închis ochii bucurâdu-mă de un moment de linişte.
Doream să nu mă mai gândesc la trecut, dar în minte mi-a apărut acea zi. Ziua în care mama murise. Scorpia de mamă vitregă mă adusese intenţionat să o văd. Vroia să mă distrugă când încă mai eram un copil. Strigasem , plânsesem , bătusem cu picioarele şi pumnii în pat dar mama nu se trezise. Continuase să doarmă...
Mi-am muşcat buza încercând să rezist impulsului de a urla şi spre norocul (sau ghinionul?) meu am auzit o voce strigându-mă. O voce care nu îmi era cunoscută...

Auch. X_X Saraca fata.
Prea trista intamplarea, de fapt amintirea aia. :-<
Mi-a placut cum ai descris. Totul.