Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 … 16 Next »

/ Secrets

Deci acesta este primul fic scris de mine cu seriozitate. Nu sunt prea hotărâtă cu privirea la titlu, şi e posibil că îl schimb. Sper să vă placă.

De preferat ar fi să îl citiţi cu asta pe fundalhttp://www.youtube.com/watch?v=FKgxkxbxI7Q

Prolog

Am stat acolo, privind cum se chinuia să rămână în viaţă. I-am atins cu blândeţe chipul de înger, incapabilă de a-i oferi altceva decât sprijind moral. Ţinea ochii închişi de câteva zile şi mulţi din medici erau scepticii privind supravieţuirea ei. Vroiam să plâng, să urlu , orice numai să nu stau şi să privesc cum viaţa se scurge din ea.
A deschis cu greu ochii, de sub genele sale lungi şi negre ivindu-se albastrul pal al ochilor săi, care odinioară emanau atâta viaţă. Cercetă rapid camera în care se afla şi privirea îi căzu asupra mea. Buzele sale roşii-sângerii se mişcară cu greutate, vrând să-mi vorbească. M-a strâns de mână, tresărind atunci când am simţit pielea sa rece ca gheaţa. În ochii săi se zăreau durerea şi agonia. Mi se rupea inima în mii de bucpţi să o văd aşa, aş fi făcut orice să ajut, aş fi vrut să iau toată durerea asupra mea, numai ca ea să fie fericită
,,-Elena…Trebuie…”
,,-Şhh…Nu vorbi! Ai nevoie de odihnă!”
,,-Elena! Trebuie să-ţi spun acum…Acum înainte să…”
,,-Nu! Nu ! Asta nu se va întâmpla! Nu voi permite eu asta!”Fără să vreau am ţipat , ecoul glasului meu auzindu-se în toată sala. Acceptam să fie legată ce acele aparate, acceptam să poarte un ghips, dar nu…numai asta nu puteam accepta.
,,Viaţa mi se scurge …Indiferent cât de greu îţi este trebuie să accepţi asta!”
,,-Poţi să-mi ceri o mie de lucruri, dar ştii…Numai asta nu pot să fac.”
,,Trebuie! Asta e realitatea! Indiferent cât de dură şi tristă e! Asta e lumea în care trăieşti!
O lacrimă s-a prelins pe obrazul ei . Mă strânse dintr-o dată de mână şi mă privi speriată.
,,Elena…Trebuie să ştii!” Abia mai putea rosti acele cuvinte .
,,Clara, te rog! Nu renunţa! Te rog, dormi şi promite-mi că mâine te vei trezi!”
,,Elena! Ascultă-mă!” M-a apucat de cămaşă trăgându-mă brutal spre ea. Mâna îi tremura şi abia dacă reuşea să mai ţină cămaşa în pumn. ,,Ascultă! Ăsta nu a fost un…accident”. A rostit acele ultime cuvinte cu greu şi aproape şoptit. Am rămas pur şi simplu şocată. Nu fusese un accident? Atunci ce?...
M-am trezit imediat din şoc. Strânsoarea cedă şi mâna căzu pe lângă pat. Am privit speriată spre ea . Ochii săi priveau în gol, iar respiraţia ei nu mai încălzea acea mică distanţă dinte noi.
,,Clara? Clara!!!” Am început să plâng ca un copil strigându-I în continuare numele. Mama mea, care se afla pe hol a chemat doctorii cât de repede a putut.
Au reuşit cu greu să mă înlăture de lângă trupul ei plăpând.
Unul dintre doctori s-a apropiat de ea şi privind aparetele, apoi controlând el însuşi pulsul fetei clătină din cap, dând verdictul: murise!
Şi asta e tot! Vă rog să îmi spuneţi ce părere aveţi.

Imi place foarte mult cum ai inceput. Si vorba ta: cu fundal.
Eu te incurajez sa il continui si voi fi cititoarea ta fidela.
Cam trist inceputul. =((
Sunt sigura ca va iesi o poveste [un fic] superb.
Next!
Si spor la scris in continuar. ><

UAU, am plans ce trist... Apropo numele meu este Elena, asa ca Elena din fic sa faca lucruri faine ca de nu... si te rog sa nu moara ca am mai citit in care o anumita "Elena" o murit si nu mi-a placut ca a folosit numele meu.
In orice caz e ficul tau si esta conteaza. Scrie-l asa cum vrei tu. Glumeam mai devreme cu moartea Elenei...
In orice caz vreau NEXT!!!!

Mulţumesc mult fetelor de comentarii şi încurajări . Şi Anaella stai liniştită! Elena nu moare! Doar e personajul principal nu?
O să pun capitolul I.





Trr...Trr...Ce naiba se auzea? Eram atât de adormită , încât uitasem că eu însumi pusesem alarma la ora asta. Nu m-am înduplecat să mă ridic din aşternuturile moi , căutând doar cu o mână ceasul ăla afurisit. În cele din urmă am simţit suprafaţa dură şi rece a acestuia . Am pipăit fiecare părticică a ceasului, încercând să găsesc butonul ,,Off”. Nu am reuşit însă decât să îl dărâm pe perchet cu o bubuitură enervantă şi astfel să-mi distrug nervii.
Am sărit enervantă din pat , luând ceasul ăla enervant şi oprindu-l cu o apăsare stângace de buton.
,,M-am trezit! Bine?!” Am urlat spre micul aparat , ca şi când era de vină că eu eram aşa de împiedicată. Mi-am dat seama abia după câteva secunde că mă certam cu un ceas ... Da! Clar înebuneam! Mi-am dat ochii peste cap într-un mod teatral şi dându-mi seama că nu mai aveam cum să adorm la loc am intrat în baie.
Am mormăit ceva indescifrabil, cel mai probabil o înjurătură şi m-am apropiat de duş lăsând apa să se prelingă pe gresie.
Niciodată nu intram direct în acesta, ca o persoană normal, îmi plăcea să las apa să curgă, să ascult cum picăturile se sparg de suprafaţa rece şi dură a gresiei. Mda, cum am spus ...nebună!
M-am aplecat deasupra chiuvetei dând drumul apei reci . M-am privit o clipă în oglindă, strâmbând din nas nemulţumită de părul meu şaten, care acum era răvăşit în toate părţile.
Mi-am împreunat palmele sub jetul de apă, stropindu-mi mai apoi chipul bronzat cu apa rece. Mereu asta mă ajuta să mă trezesc .
Am ridicat capul, privindu-mă din nou în oglindă. Mi-a luat câteva secunde până să-mi dau seama de ceea ce vedeam. Pielea albă ca porţelanul, buzele sângerii, părul roşcat ca focul căzând în valuri peste umerii goi şi ochii...acei ochi albaştri pe care îi puteam recunoşte dintr-o mie.
M-am uitat şocată la imaginea de dinaintea mea. Aceea nu eram eu...Era.... Buzele acelea incredibili de roşii se mişcară vrând să vorbească.
Numai puteam suporta! Am ţipat cât de tare am putut , închizând instantaneu ochii. Parcă apa rece mă ajuta să mă trezesc, nu să adorm la loc! Dar nu...Nu dormeam! Am luat apă în palme şi m-am stropit a doua, a treia... nu ştiu exact de câte ori.
,,Haide Elena...Numai fi laşă! Vei ridica capul, vei deschide ochii şi nu vei vedea decât...” Am făcut exact acele lucruri şi în oglindă n-am zărit decât obişnuitul meu chip bronzat; doar ochii mei căprui întunecaţi...
,,Prea mult stres...” Am şoptit fiind sigură că această halucinaţie era din cauza examenului . M-am mai holbat timp de câteva minute la reflecţia mea , apoi mi-am dat seama că lăsasem apa să curgă atât la chiuvetă cât şi la duş. Rachel mă va omorî când va vedea factura luna viitoare!
Am dat dezaprobator din cap şi m-am dezbrăcat de pijamalele mele cu puf roz , intrând imediat în duş.
Jumătate de oră mai târziu eram deja în drum spre facultate. Nici nu ştiu cum am putut să mă pregătesc în timpul acesta scurt! Probabil că vroiam să se termine o dată ziua asta!
Am intrat pe poarta facultăţii privind temătoare clădirea impunătoare. Am reuşit să zăresc prin mulţimea de elevi buclele aurii ale lui Rachel. Se pare că nu eram singura care abia aştepta să scăpăm din infernul numit examen.
M-am apropiat de ea şi profitând de faptul că era aşa prinsă în a citi cine ştie ce notiţă pentru exam am strigat:
,,Baaaau!” Aproape că a urlat atunci când mâna mea i-a atins umărul şi a auzit ceea ce trebuia să semene ( dar nu era nici pe aproape) cu strigătul unei fantome.
S- a întors îcruntată spre mine şi şi-a pus mâinile în şolduri ca o mamă dezamăgită.
,,Eu mă strofoc să învăţ şi tu mă sperii?”
,,Haide , Rach, a fost doar o glumă!”
,,Dar era să fac infarct! Vrei să fac infarct?!” A întrebat pe un ton inocent, vrând să pară cea mai sfântă persoană din lume.
,,Of course not! Cum aş putea să rezist eu fără Rachel a mea?!”
,,Atunci să nu mai...”
Sunetul strident al clopoţelului ce anunţa începerea examenului ne-a întrerupt mica discuţie. Inima a început să-mi bată mai să-mi sară din piept. Rachel a înghiţit în sec şi s-a uitat la mine.
,,Pregătită?”
,,Mai pregătită ca niciodată!” Am zâmbi încrezătoare intrând în sala unde se dădea examenul.

Sper să vă placă!

Inceputul a fost destul de amuzant.
Imi place acest capitol si astept un NEXt cat mai curand.
Imi place cum ai scris ><
Si imi place cum descrii

like it like it
omg... te pricepi prea bine la descriere [nu ma adormi deloc, zau ca nu :-*], iar la suspans... nu mai vorbim jos palaria
o intrebare inainte sa te pun sa scrii mai departe - e cu vampiri?
next!

Da, este şi cu vampiri, dar din păcate ei o să aibă rolurile negative. Sorry
Şi mulţumesc din nou la amândouă . Suneţi nişte drăguţe.
M-am gândit să pun şi poze cu primele personaje
Elena:http://thats-all-folks.com/wp-content/up...dobrev.jpg
Clara: http://fc09.deviantart.net/fs71/f/2010/1...rankee.jpg
Rachel: http://img.vampirediariesguide.com/cat/c...ola-45.jpg

ce bineee ><

apropo de poze parca e ala-bala-portocala [bruneta-roscata-blonda]

bine ca Elena e de fapt Elena [Nina is so beautiful ]

:-*

Viiin si eu
Deci Prologul a fost foarte trist insa mi-a placut
Iar capitolul unu deadreptul amuzant Bravo Imi place mult cum scrii
So...NEXT

Mersi mult Ginny!><
Uite capitolul 2.


Eram acolo şi mă holbam la prima întrebare deja de 10 minute, fără să îmi dau seama de ce nu scriam. Ştiam răspunsul, aveam foaia în faţă, atunci de ce?...
,,Elena! Adună-te! Ai aşteptat asta săptămâni întregi , şi acum ce faci?”
Nimic. Creierul îmi spunea că trebuie să mă mişc , dar parcă îngheţasem. Aproape că nici nu mai respiram. Simţeam ceva strângându-mă de încheieturi deşi nu purtam nici ceas, nici brăţară, nimic. Era oare doar o reacţie de stres? Oare chiar era ceva normal?
Mi-am întors mecanic capul spre fereastră. Era ca şi cum altcineva mă controla . Numai mintea era a mea şi trebuia să mă opun. Am cercetat curtea prin sticla ferestri. Am zărit destul de vag, având în vedere că stătea sub un copac iar afară era înnorat, o persoană ce nu părea a fi student acolo. Purta o glugă pe cap şi asta nu mi-a permis să-i văd faţa. Mi-a făcut cu mâna, şi nici măcar n-am apucat să clipesc,căci dispăruse...sau poate nu existase niciodată...
,,Domnişoară Fennel vă rog să vă uitaţi în foaia dumneavoastă!”
Mi-am întors rapid capul spre supraveghetor , care probabl că observase că numai în foaie nu mă uit. Am dat aprobator din cap şi m-am întors la întrebări. Îmi recăpătasem tot controlul asupra mea, şi am fost convisă că acel blocaj avusese legătură numai cu stresul de la examen.
***
Am privit pentru o ultimă dată întreaga foaie, sau mai bine zis foile , apoi m-am uitat cu coada ochiului la Rachel. La fel ca şi mine terminase toate întrebările. Am privit spre ceasul vechi de pe perete şi am răsuflat uşurată. Chiar la timp! Urma să se sune în 3, 2, 1...sunetul clopoţelului răsună de-a lungul holului şi se auzi până în sală, care era de-a dreptul imensă.
Eu şi Rachel ne-am ridicat în acelaşi timp de pe scaune îmânând foile profesorului. Am ieşit împreună pe hol, iar apoi în curtea imensă a campusului. Se lăsase o linişte mormântală între noi, ceva foarte surprinzător având în vedere cât de vorbăreţe eram amândouă. Cred că totul se datora numai examenului.
Rachel se uita undeva pe cer, şi probabil că se gândea dacă nu cumva a omis ceva datorită emoţiilor ; probabil se gândea dacă acelea erau răspunsurile corecte sau îi juca mintea feste. Cel puţin, eu , la asta mă gândeam. La un moment dat Rachel s-a uitat la mine şi a zâmbit.
,,Elena crezi că vom trece?”
,,Bineînţeles! Adică cel puţin tu! Ai studiat zi şi noapte. Probabil că nici n-ai fi dormit aseară dacă nu-ţi puneam somnifere în ceai!
,,Ce-ai făcut?!” Se uită cu gura căscată la mine, fiind de-a dreptul şocată.
,,Glumeam , Rach!” Am început să râdem amândouă ca doi copilaşi. Rachel s-a oprit şi m-a privit aşteptând de data aceasta un răspuns serios.
,,Ascultă , Rachel! Ne-am străduit mult amândouă! Indiferent de ce va fi, rămânem împreună da?” Am zâmbit intinzând mâna spre ea. Îmi strânse mâna cu căldură, apoi mă îmbrăţişă strâns.
,,Da!” Îmi şopti la ureche, apoi se desprinse din îmbrăţişare.
Am continuat să ne plimbăm prin campus, minute în şir discutând despre tot felul de subiecte plictisitoare , cum ar fi de cât de drăguţ e noul prof de mate. Da, poate suna ciudat , dar chiar era! Tipul nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi arăta al naibi de bine.
,,Şi ce facem acum? Pentru că am vorbit cu nişte prieteni să mergem la cinema. Resident Evil! Ştiu că îţi place! „ Mă bătu în glumă pe umăr .
,,Sună foarte bine Rach, dar...huh...Sunt cam obosită. Cred...cred că mă duc acasă!” Am zâmbi chinuit ştiind că avea să se supere.
Spre marea mea mirare, doar zâmbi înţelegătoare.
,,Atunci ne vedem acasă, da?” Mă strânse în braţe de ,,Rămas-bun!” şi urcă în autobuz.
,,Da!” Am strigat în urma ei , pornind spre mica străduţă ce ducea spre apartamentul nostru.
În scurt timp am ajuns acasă, şi asta pentru că locuiam doar la două străzi de campusul universitar.
Nici măcar nu m-am mai obosit să mă schimb de ţinuta formală pe care decisesem să o port, şi m-am trântit pe canapeaua din sufragerie. Am strâns în braţe ursuleţul pe care îl aveam de când eram doar o un copil şi am pornit muzica în căşti. Am privit tavanul alb ca spuma laptelui fredonând absentă versurile melodiei, până ce în cele din urmă am închis ochii adormind.

Ştiu că e cam plictisitor, dar totuşi sper să vă placă.