Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Padurea lui Dean

« Previous 1 2 3 4 5

/ Un drum presarat cu petice de frunze si praf de vise...

Vocea Emei era hotarata, insa torusi trada o minuscula urma de nesiguranta.Simteam tensiunea din vorbele ei, care-si facura un loc pe veci al ei in mintea mea.
am asteptat cateva momente, ca si padurea sa-si poata exprima exaltarea fata de plimabarea tainica a trei suflete ce-si impartaseau conceptiile, o mica crampeie din ele schimbandu-se in fiecare zi, in fiecare ora, in orice secunda , MEREU !
Oare ce mai era de spus ? Nu stiam, insa ramasesem impresionata de vorbele Emei, caci nimeni nu putea defini mai bine un prieten, decat prin o mana straina mintii si apropiata inimii tale, ce te calauzeste in pasii spre Ochiul Vesnic al Lumii.

"Ai dreptate...Cu toate ca uneori imi e greu sa-mi rostesc vorbele, de teama sa nu fiu luata in gluma, acum... acum simt ca ma pot elibera.
Omul- simbol al Vesniciei inchis in Timp."

Imediat ce mi-am rostit vorbele, mi-am ferit privirea, uitandu-ma undeva in gol, pierduta in Spatiu, Amintiri si Viata, caci...

'Viata - ... un joc de sah in care lumea ne fura orice visare, lasandu-ne sa cadem in golul negru ce este pretutindeni, doar ca nu-l vedem ! INCA ....'

- In gluma? am soptit. Impartasim aceleasi conceptii?
Intr-un fel, stiam raspunsul dupa felul in care Crystal s-a uitat in alta parte. Imi placeau vorbele ei din ce in ce mai mult. Erau calme precum padurea si calde precum soarele. La inceput, nu-mi dadusem seama de puritatea din spatele lor. "Incredibila minte!" am gandit.
M-am intrebat incotro ne indreptam. Cararea ce se intindea in fata ma ademenea. Stiam ca ma ademenea numai pentru ca eram cu cineva. O alta adiere ne atinse, involburandu-ne parul.
- Placut... am soptit, ridicandu-mi barbia si inchizand ochii, savurand senzatia.

Trecand prin ceasuri intregi,sunetul capatase,pentru ea,o nuanta de strain intr-atat de vadita,incat aproape ca nici nu simti calmul acelor vorbe,ci perceptia-i alterata i le prezenta ca fiind tipete stridente.
Penetrandu-i gandurile,cuvintele parca se agatara de pielea-i atat de neatinsa de realitatea exterioara,preschimbandu-se in note repetitive,violente.
Isi ghemui eul timid in fata lor,caci alte nuante decat cele proprii,launtrice,nu ii erau cunoscute,iar ori de cate ori le intalnea,cadea prada unui naiv fior de mirare.
Incet,bratele-i parasira atat de familiara stare de amortire,si cu miscari sovaielnice,se indreptara spre a le percepe,a le raspunde.
Acceptarea ideii unei hotarari prealabile ce nu ii apartinea,pe cat de recomfortanta ii parea uneori,pe atat o nelinistea inabilitatea de a schimba acel lant al evenimentelor.
Acel palpabil ce ii era sugerat de fiecare fapt al vietii de zi cu zi,trezea in ea,de fiecare data,un fior de nebunie,acel al unui necunoscator,ce printr-o miscare,oricat de calculata de mintea-i profana,ar fi putut degenera intregul in haos.
A se privi ii parea atat de greu,caci rareori reusea a deslusi vreo urma de claritate in ceata ce o adapostea in launtrul fiintei sale.
Reactie naiva intru totul,tremurul ii pieri la auzul numelui ei,ca si cum vorbele-i de mai devreme prindeau o alta nuanta asociete cu o reprezentare atat de irelevanta privind adevarata ei identitate.
O alta prezenta trezi in ea un fel de teama,acoperita cu speranta unui scop neinteles de ea al acestor ciocniri de sine cu alt sine,pe cat de uimitoare prin maiestria lor,pe atat de coplesitoare.
Un zambet fugar aruncat de una dintre fete,insa,o determina a se supune acestor intersectari atat de nelinistitoare.
Simti cum o mana o conduce spre o directie pe care nu o putea controla si o urma,neprotestand si acceptand riscul acestor schimburi de fiinta.
Franturi de cuvinte ii impregnau,din cand in cand,auzul,caci mintea ii era intra-atat de invadata de nou,de necunoscut,incat simturile ii devenira vagi.
Se regasea si ea in aceea disperata fuga de sine,in tacerea si distanta pe care propria fiinta o purta ei insasi,insa nu indraznea a recunoaste acest fapt,din teama ca nu cumva eul sa i se revolte si sa i se dezvaluie brusc.
Notiunea de prieten ii era la fel de necunoscuta ca si cea a cunoasterii de sine,caci straini trecand pe langa ea si ciocniri distante de fiinta nu erau indeajuns pentru a ii alunga singuratatea,inauntrul careia purta un ciudat sentiment de comfort.
Privirea ii rataci asupra unui drum uscat,singuratic si haotic,lipsit de orice urma de vitalitate,tanjind dupa fie si o singura picatura de apa,insa nesinchisindu-se a face ceva in acest sens,preferand a se retrage in propriu-i intuneric.
Fara a se controla,pasi spre aceea cale,simtind ca se priveste pe sine,in acelasi timp,intorcandu-si incet capul spre celelalte fete.
Priveau acelasi drum ca si ea,insa deslusi in ochii lor ca imaginea capturata de perceptia lor difera cu totul de ceea pe care o vedea ea.
Intampina acest fapt fara nici un fel de tresarire,intelegand magia a ceea ce se intampla in fata lor.

O carare, doua... trei... zece si mii de drumulete !
'Cum e posibil ? ', ma intrebam eu.
Priveam in zeci de directii deodata intrebandu-ma pe unde aveam sa o iau, iar apoi m-am uitat mai atent la calea care ma definea.. exact ca si in viata, numai ca viata....


"Viata este arta de a desena fara radiera.", i-am soptit eu vantului ce trecea impreuna cu toate amintirile mele.

Am privit primele drumuri si erau perfecte.... nu se potriveau cu mine... nu sunt perfecta si nici nu voi fi ! Apoi am aruncat o privire spre urmatoarele poteci, dar nici acestea nu erau calea sufletului meu.... prea false cutele facute in pamant, prea veseli copacii....
Intr-un final, am privit spre unica cale care mai ramasese si stiusem ca ea era cea decisiva, lasata pentru oamenii ca si mine...
Pamantul era distrus si trist, insa deasupra gropii infloreau florile si cresteau copacii, se jucau veveritele cu ghinde din ce in ce mai grele, in timp ce din groapa fara fund cineva se straduia sa iasa.
Da, asta eram eu.....

"Asta sunt eu ...", i-am repetat lui Ema, care privea uimita gandurile mele.... ii le aratasem caci aveam incredere in ea...

'Noroc pe magia asta, altfel nu as fi putut sa ma exprim... Noroc ca Ema a vazut tot ce am crezut despre calea pe care am ales-o!'

"In umbra omului se ascund gandurile si cenusa, in umbra mea se ascunde propria-mi fiinta, mult prea neincrezatoare ca sa dea de urma Soarelui.Insa, in spatele numelui acesta...Ruthie... se ascunde altceva, se ascunde un intreg univers, universul ei ..... O lume ce de mult n-a mai scos-o la lumina.", se auzi o voce venita din spatele Emei, eram EU!

'Tocmai intampin cum un om pleca in cautarea potecii spre gasirea de sine, spre intelegerea vietii si nu in ultimul rand spre necunoscut.'

Fusese unicul gand ce reuseam sa-l silabisesc cumva, caci atentia imi era furate de alegerea lui Ruthie.
GATA.Se decisese, isi alese propria cale, la fel cum o facusem si eu.

Acum mai urma Ema...

"Si stiti ce e cel mai curios in alegerea drumurile diferite ? "

Am mai asteptat cateva clipe, in care timpul parca se oprise pentru a-mi asculta vorbele care pareau a fi fara noima.

"Raspuns : Ca au acelasi final !"

Am dat aprobator din cap si am privit o clipa ochii lor. Pareau sa vada pe acele carari lucruri invizibile mie. Nu. Nu invizibile, ci neimportante pentru fiinta mea.
"Nu-mi voi mai pierde timpul gandindu-ma la ce urmeaza peste zece ani si pierzand momentul prezentului!" am gandit hotarata. Nu ma simteam autoritara, nu eram cea care lua deciziile. Eu ma gandeam doar asupra viitorului meu, lasandu-i pe ceilalti sa aleaga pentru ei. Eu mereu imi alegeam drumul. Dar acum, totul era parca in ceata. Exista drumul care ma atragea, cel spre care se uitau acum si celelalte doua calatoare. Nu eram sigura pe mine. Probabil ca daca as fi gandit limpede, as fi ales alt drum... Imi lua doua secunde sa-mi dau seama ca greseam. Drumul bun nu este indeauna cel pe care mergi singur.
Am pasit in fata. M-am intors spre ele si cu un zambet bland, am incercat sa le arat alegerea mea.

"Bun.... Deci ca acum am decis, cred ca ne putem urma calea..."
M-am uitat la fete cu o unda de tristete in glas, insa imi placea ca erau alaturi de mine... De fapt nu, nu erau alaturi de mine.... Toate trei ne ajutam unele pe celelalte, astfel universul prieteniei nostre fiind in echilibru.
Uneori simteam ca lumea din jurul meu lua forme neinchipuite, de paradis... forme ce ma fascinau, transpunandu-ma intr-o lume total paralela, intr-un tinut indepartat in care as fi vrut sa ma inteleg si de multe ori sa-mi scriu mie insumi :

Draga jurnalule,

Astazi este o zi ca oricare alta, deci diferitata.Astazi privesc ca si inainte, deci altfel. Astazi cunosc persoane noi.
Am asteptat mult prilejul de a-mi gasi prieteni carora sa le pot impartasi gandurile mele fara a-mi fi teama de intelesul lor.
Sovai cand imi pun aceasta intrebare, insa trebuie : Oare mi-am gasit prietenii ?

Ceva ma atinse. Era Ruthie. Doar cateva momente zburasem trecand de barierele libertatii si deja eram trezita de realitate.Impozibil, dar adevarat.....

[font=ConsolasTotusi in cele din urma prietenilor mei le pasa de mine...
[/font]
"Multumesc...", le-am soptit eu.

- Multumesc... se auzi vocea placuta a lui Crystal.
- Cu placere! am zis grabita.
Prea grabita, deoarece abia apoi am inteles adevarul din spatele acelui "multumesc". Am strans din ochi, dar i-am deschis aproape instantaneu. Le-am pus usor mainile pe umeri si le-am zambit cald.

"Sa pornim spre locul in care inimile noastre vor zbura! Sa plecam acolo altii poate au mai fost, dar nimeni nu a vazut sau a simtit ce vom experimenta noi." m-am imbarbatat eu, fericita ca nu voi suporta totul singura. Daca vor exista bucurii ale intamplarii sau dezamagiri ale drumului, stiam ca vom fi toate trei acolo. Stiam, instinctiv, ca indiferent de situatie, vom sta una langa cealalta, sprijinindu-ne reciproc si aratandu-ne priviri calde.
Nu vom descoperi doar drumul momentan pustiu din fata noastra. Nu vom vedea doar ce ne arata granitele padurii. Ne vom descoperi pe noi! Noi, una celeilalte si noi, fiecare isi va gasi probabil, alta latura.

'Unde inimile noastre vor zbura...', remarcam sensul spuselor din statele jocului de cuvinte.
"Intr-adevar vor zbura... vor zbura departe, iar daca inimile noastre se vor intoarce atunci vor fi ale noastre pe veci, dar daca nu asta este ...pentru ca asa a fost sa fie. Noi hotaram doar o mica parte din ceea ce se numeste destin... o atat de mica parte !"

De abia daca respirasem in timp ce rostisem sirul lung de ganduri ce ma fremata de ani de zile, dar nu avusesem nicodata curajul sa le rostesc, pana acum...

"Haideti...", le-am spus eu, pornind de-a lungul aleii deschizatoare de suflete.
Un rafala puternica de vant le inconjura, facandu-le parul sa zboare purtat de rosul puternic al frunzelor, apoi ceva ciudat le atinse pe fiecare dintre ele... cate trei petale de trandafir... una rosie, una alba si una neagra...
'Combinatia mortala...', mi-am amintit eu.

Stiam ca se ascunde ceva in "gestul" petalelor de trandafir.

Si totusi, nu simteam puterea de a descoperi secretul lor. Poate ca deja il descoperisem, dar nu vroiam sa-l recunosc, incuiandu-l intr-un cotlon al mintii si lasandu-l acolo, prafuit, sifonat.

Am urmat pasii din fata mea, constienta de tot ce se intampla in jurul meu. Stiam de freamatul frunzelor agatate in copaci, refuzand sa cad. Stiam de covorul uscat de sub picioarele noastre, cel ce se foia la fiecarea pas. Stiam si instinctele mele erau toate in alerta. "Fara teama, Ema..." m-am imbarbatat in minte.