Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Vacante in Vacante, concedii si afaceri

« Previous 1 2 3 4 5 Next »

/ Uncle Noah

• Ecoul vorbelor lui Rosalie o izbi in secundele ce urmara; la fel ca si farmecul rostit de Charles in soapta, atunci cand atentia ei se indreptase spre tanara de langa ea. Efectul fu unul dezastruos; placile de faianta din baie explodara in sute de bucati mai mici, care le lovira in plin. Fiecare clipa care trecea parea sa se tarasca aproape inerta prin nemurirea timpului. De parca soarta ar fi vrut sa le arate inca o data ca ea e stapana intotdeauna.
  
  Simti cum nu se poate ridica de sub daramaturi, asa ca ramase acolo; macar cateva clipe. Insa putinele minute de reculegere fura platite si mai scump. Iar atunci cand Lestrange indrepta bagheta spre ea si urla Crucio! stia ca pierduse batalia inca inainte de a o incepe; ca totul se termina acolo, la numai 20 de ani.
  
  Viata era o adevarata nebunie, uneori sfarsita chiar fara sa inceapa. Fiecare celula din corp implora indurare, pe masura ce chinul crestea. Iar Devoratorul savura din plin momentul. Stia ca la randul sau Bell nu avea sa riposteze, asa ca isi forta norocul pana la capat. Insa in cele din urma, ceva il opri. Efectul vrajii inceta brusc, iar durerea disparu o data cu raza de lumina stravezie. Banui ca Rosalie fusese cea care il luase pe nepregatite, si ii multumi in gand.
  
  "-Doar atat poti, Evans?" intreba Lestrange. "Esti patetica deja" continua el, cu o voce plina de sarcasm.
  
  Insa continua sa ramana intinsa pe podeaua baii, simtind fiorii reci ce ii cuprind incet-incet intreaga fiinta. Iar frica statea undeva ascunsa intr'un coltisor al mintii, gata sa izbucneasca cu toata furia unui sentiment. Stia ca mai devreme sau mai tarziu tot trebuia sa se ridice si sa infrunte adevarul. Dar pe moment, nu voia decat sa mai ramana cateva clipe acolo. Sa se odihneasca - nu fizic, ci mai mult psihic si sufleteste. Incerca sa calculeze cam cat timp statuse acolo. Cateva minute, probabil. Nu mai mult de zece. Maxim un sfert de ora?!
  
  Razele de lumina strabateau fereastra sparta, prelungindu'se valurit pe crestetul ei. Linistea din incapere parea de nepatruns, iar furia Devoratorului de nestapanit. Insa Charles parea sa o astepte - ca un luptator cinstit ce isi respecta adversarul. Era convinsa ca nu se apropia nici macar un milimetru de intelesul expresiei, dar ii placea sa faca haz de necaz in situatii de genul. Nu strica niciodata putina ironie - cel putin, nu din punctul ei de vedere.
  
  Insa in cele din urma, isi simti corpul greu, plin de adrenalina. Aproape putea vedea cum avea sa ridice bagheta impotriva lui sa il doboare in genunchi si sa il umileasca. Asa cum facuse el cu ea si cu celelalte victime. Nimic nu ii placea mai mult decat sa calce peste orgoliul unei fiinte de genul lui Charles Lestrange. Era o placere coborata din Rai pentru ea. Stia ca avea sa savureze momentul, asa ca se ridica incet, scuturandu'si atenta roba.
  
  "-Esti gata sa te intorci in lupta?" murmura Devoratorul, cu pupilele dilatate si privirile atintite spre chipul ei.
  
  Nu putu sa simta legatura dintre timp si spatiu in momentul cand ridica bagheta deodata cu el si striga Protego!. Stiu doar ca farmecul avu efect, pentru ca ploaia de scantei verzui se risipi in fata ei. Lestrange se incrunta usor, dandu'se un pas inapoi. De abia acum incepea lupta. Batalia finala, in care nimeni nu avea sa crute pe nimeni. Stia ca trebuie sa il omoare - o data pentru totdeauna. Si avea sa o faca ea, cu mana ei. Fara intermediari, fara victime colaterale. Doar ea si Lestrange. O data pentru totdeauna. Iar singurul lucru pe care trebuia sa il faca acum era sa scape de Rosalie. Spuse in gand Petrificus Totalus!, iar corpul tinerei cazu inert pe podeaua prafuita; sopti un Imi pare rau.. si se intoarse din nou spre Charles. Simiti conexiunea mana-bagheta in momentul in care blestemul i se forma pe buze, iar lumina verde il lovi pe Lestrange in piept. Cazu pe spate, cu mainile intinse in lateral, pravalindu'se pe gresia rece.
  
  "-Rennervate!" sopti Bell, calma. Rosalie se dezmorti, privind socata in jur. Ii arunca o privire plina de uimire si se ridica, venind spre ea. Ii puse usor o mana pe umar si dadu incet din cap. "Ma simt..usurata" continua ea, cu o voce limpede. Isi muta privirile spre cadavrul lui Lestrange si simti o urma de dezgust. "Trebuie sa scapam de asta" spuse tanara. Flutura usor bagheta, iar corpul disparu. Se terminase - in sfarsit, durerea disparu. Facuse ce trebuia sa faca de ani de zile, dupa numeroasele crime facute de el si torturile fara numar aplicate prietenilor si rudelor.

Rosalie simtea ca nu trebuie sa intre in conflictul lor. In sinea sa stia ca totul avea sa se termine astazi, dar desi parea probabil o egoista nu putea sa uite ca era absolut vital pentru ea sa afle cat mai multe de la unchiul lui Porrin. Totul devenise in ceata in secundele urmatoare si simtea ca nu se mai poate misca. Momente din viata fusesera oprita de parca puneai un film pe pauza: Lestrange si Bell luptandu-se, bucati de faianta cazand asupra lor de parca cerul ar fi aruncat cu furie asupra lor stropi de ploaie intr-un loc atat de .. uscat. Se infiorase la acest gand sau cel putin asa crezuse ea ca facuse. Era de parca nici nu ar fi existat, apoi auzise vraja care o 'salvase'. Se uitase catre Bell naucita, apoi isi mutase privirea catre Charles care statea inert pe podea.

"Bell, l-ai ..?" Ahh, sunasera patetic cuvintele sale assa ca se oprise cu privirile asupra lui. Trebuiau doar sa scape de el si nimic mai mult. Nu ii venea sa creada cat parea de insensibila, dar viata i-a oferit tristete, i-a dat cateva palme si soarta si intr-un final invatase cum e sa fii oarecum rea. Cand acesta disparuse doar oftase usurata. Fusese ca si cum scapasera de o grea povara.

Voia sa ii spuna ceva fostei Cercetase, insa considera ca in aceste clipe nu mai era nevoie de cuvinte rostise in van. Ce putea sa ii spuna pana la urma? Da, exact asa .. absolut nimic. Ea stia ca era aici si era de ajuns. Orice ar fi avut nevoie era aici si nu ar fi dat bir cu fugitii. Se suparase putin ca o lasase inerta si nu i-a permis sa o ajute in aceasta intamplare, dar cu siguranta simtise ca a trebuit sa faca singura asta. In fond o intelegea.

Si-a amintit de previziunea sa. Se infiorase cand si-a dat seama ca exact asa ar putea sa faca si ea cu Porrin la momentul oportun. In visul sau i s-a spus clar ca Tomas va fi ucis de ea si desi credea ca se pot schimba unele previziuni era constienta ca aceasta nu va fi schimbata. Destinul sau contra soarta lui a fost decis. Va trebui sa treaca cu bine peste o inca incercare.

Incercarile la care a fost supusa de cand ajunsese la Hogwarts au fost multe, desi niciuna nu se compara cu cele in care trebuia sa lupte cu dusmanul. Aflase intr-un final ca exista si asa ceva, ca viata nu era roz mereu. Probabil subconstientul sau ii transmitea asta, dar odata chiar visase sa fie doar asa. Viata nu era formata din ceea ce considerase ea cand era mica. Daduse dezaprobator din cap fiind furioasa pe ea insasi, dupa care isi indreptase privirea catre amica sa.

Si-a adus din nou aminte de Noah si adevaratul scop pentru care ele venisera aici. Privise in jurul sau parca luandus-i 'adio' de la tot ce le inconjurau fiindca era sigura ca nu va mai dori sa calce pe aici,apoi isi unduise bagheta reparand baia batranului. Doar nu venisera sa faca pagube. Cu siguranta unchiul Porrin ar fi vrut sa intrebe de Charles, dar la fel de probabil era si faptul ca banuia deja totul deci o intrebare ar fi fost in zadar.
"Bell, mergem? " , intrebase fosta Soimeanca aratand usa si in acelasi timp sufrageria lui Noah. Aveau ceva de rezolvat.

• Privi inca o data locul unde suferinta ei luase sfarsit; zambi usor si inchise usa in urma ei. Dupa atat de mult timp, simtea ca se facuse dreptate. Ca moartea lui Hayden fusese razbunata. Ca fiecare lacrima si oftat fura rascumparate. Si nu era multumita doar de asta. Stia ca acum Porrin avea sa fie in alera; iar pedeapsa lui era si mai mare. Charles nu traise cu teama ca cineva era pe urmele lui. Nici macar nu murise in chinuri. Insa situatia lui Tomas era cu totul alta. Una preferabila lor si cu totul nefavorabila lui. Era doar o chestiune de timp, daca statea sa se gandeasca.
  
  Ajunsera in sufragerie, unde ii gasira pe cei trei; Pete si Steve pareau traumatizati. Insa batranul Noah continua sa isi serveasca supa deja rece. Ii arunca doar o privire confuza, zambindu'i cu putinii dinti ramasi, iar tanara nu putu sa nu surada la randul sau. Acum totul era bine. Lua un loc langa Pete si cauta paharul cu apa.
  
  "-Ce s'a intamplat acolo?" intreba Steve, cu jumatate de gura; o atinti cu privirile si paru ca avea sa faca asta toata ziua daca nu ii dadea un raspuns; si unul multumitor, pe masura asteptarilor lui.
  
  Fosta cercetasa ridica usor din umeri; ar fi vrut sa spuna Ceva ce trebuia sa se intample de mult timp! insa se abtinu. Nu era chiar mandra de fapta sa. Pana la urma, fusese o viata omeneasca pierduta in joc. Insa nu era prea sigura ca Charles se mai putea numi om dupa cate facuse. Constiinta lui era inexistenta, iar bunatatea sau indurarea deja disparusera. Devenise o epava dupa ce facuse si cele doua horcrux'uri menite sa il tina totusi in viata.
  
  Insa Bell actionase atunci la timp; distrusese primul dintre ele cu Meredith. Il cautase zile intregi prin castel, iar in cele din urma cautarea lor daduse roade. Gasisera micul medalion si reusisera sa'l distruga. Iar in ceea ce priveste inelul din Lacul Negru, il recuperara si pe acela dupa ceva timp. Si il distrusesera chiar sub ochii Devoratorului.
  
  "-Nimic care sa merite povestit" raspunse ea, intr'un sfarsit. Pete ridica o spranceana si isi impreuna mainile pe masa. Parea sa izbucneasca in curand. Nu era insa prea sigura daca avea sa o faca de fata cu Rosalie si Steve, sau atunci cand ajungeau in cort, intre patru ochi. Oricum, era doar o chestiune de timp.
  
  Discutia incepu sa se indrepte spre unchiul Noah, din nou; Rosalie parea sa vrea sa afle daca acesta era sub influenta blestemului Imperio! de putin timp sa de luni bune. Insa batranul parea sa nu isi aminteasca lucruri din ultimii ani. Lucru ce era destul de grav. Asta insemna ca nu aveau sa afle mai nimic de la el. Insa nu aveau sa se dea batuti asa usor. Nu acum, cand razboiul era gata sa se incheie. Pierdusera multe batalii, dar si castigasera cateva.
  
  "-Noah, ne gandeam. Tomas nu te'a mai vizitat in ultima vreme?" murmura Bell, privindu'l cu blandete.
  
  Batranul cazu pe ganduri; nu spuse nimic pret de cateva minute, pentru ca mai apoi sa inceapa sa le povesteasca despre o reteta pe care o gasise in ultimul numar dintr'o revista vrajitoreasca. Era destul de clara treaba. Pana cand Tomas nu avea sa opreasca efectul farmecului, batranul nu le era de niciun ajutor.
  
  "-Noi plecam" spuse Pete, ridicandu'se brusc; ii facu semn fostei cercetase sa'l urmeze. "Ce'a fost in capul tau?" intreba el, privind'o cu repros.
  "-Trebuia sa mai ramanem, poate rezolvam ceva!" raspunse Bell, calma. Nu avea de gand sa renunte asa usor. "Si nu indrazni sa ma judeci. Nu cand nu ai nici cel mai mic habar despre viata mea si motivele pe care acel om, nici om nu pot sa il numesc, ca sa fac ce am facut" continua ea, cu raceala.
  
  Il lasa in urma si incepu sa mearga de una singura de'a lungul stradutei; soarele aproape apunea, iar lumina blanda a amurgului isi intindea itele peste intregul sat. Genele lungi, rosiatice, pareau sa mangaie cu splendoarea lor fiecare fir de praf din aer. Iar uscaciunea luminii se prelingea valurit pe fruntea ei, facand'o sa para o fiinta venita din alte lumi.
  
  Voia sa fie singura; sa se piarda in ascunzisurile interzise ale lumii, sa lase tot in urma, sa fie doar ea. Nu avea de gand sa il asculte iar pe Pete sau pe Steve. Rosalie stia ca nu avea sa vina dupa dansa; trecuse de nenumarate ori prin lucruri asemanatoare, si de fiecare data ii ceruse sa o lase in pace. Poate de data asta avea sa ii indeplineasca dorinta. Uneori era bine sa fi singur, sa te gandesti la propria viata fara cineva alaturi. Sa iei in calcul fiecare detaliu si fiecare greseala facuta. Totul devenea altfel cand nu aveai pe cineva alaturi.
  

S-a dus. S-a terminat totul,cel putin pentru moment. In acea clipa si-a pierdut speranta in legatura cu ceea ce va urma. Vor mai afla vreodata ceva? Asta nu vor sti inca. Trebuiau sa aiba rabdare, asta in cazul in care se vor mai intoarce la Noah. Rosalie stia ca in aceste clipe mai bine il lasa singur fiindca din pacate doar abera. Simtea o oarecare compasiune pentru el, caci nu era vinovatul pentru greselile lui Porrin. Oftase in timp ce se indreptasera cu totii catre usa. Macar acum stia ca nu venisera degeaba. Bell rezolvase o treaba care probabil demult trebuia sa fie asa, dupa cum spunea ea insasi. Ii facuse cu mana unchiului Noah in timp ce se indepartau,desi el nu era destul de bine incat sa ii raspunda.

Acum tot ceea ce ii mai ramanea de facut era sa spere ca Tomas va avea macar putina mila pentru unchiul sau si il va elibera de sub acel blestem mult prea crunt pentru un batranel ca dansul. Suspinul sau se cufundase in tacerea acelei dupa-amieze. O privise pe fosta Cercetasa cum se indepartase si de aceasta data nu mai avea de gand sa o urmeze. Avea nevoie de liniste. La fel si ea.

Incepea sa se indeparteze din ce in ce mai mult de baieti, doar ca in partea opusa a locului spre care se indreta Bell. Steve se uitase urat in urma sa si strigase dupa ele: "Voi sunteti nebune? Acum ne lasati singuri?!, insa nu primise niciun raspuns. Cine l-ar fi bagat in seama in acest moment ? Nu intelegea ceea ce insemna linistea, iar pentru ea in unele momente era vitala.

Ajunsese langa o cladire care parea a fi un magazin in stil vechi,cu mii de decoratiuni in vitrina si cu usile deschise atarnand ceva de ele. Un gand stupid ii venise in minte,dar totusi intrase pentru a-si lua un suvenir. De ce sa plece fara sa aiba o amintire? Cu toate ca stia ca nu va uita niciodata acest weekend problematic avea nevoie de ceva care sa o impulsioneze sa inainteze cu cautarile si sa isi aduca aminte de acest loc,totusi.

Pasii sai marunti nu provocau zgomot, iar ea nu avea cu cine sa vorbeasca in acea clipa. Se asezase pe o banca la fel de pustie ca sufletul sau. A ramas cufundata in ganduri si si-a inchis ochii incercand sa viseze o cu totul alta lume decat cea din care facea parte. Uneori voia sa considere ca era altcineva, iar alteori lumea in care traia era de vis. Sentimente contradictorii o incercau,dar cand se considerase pregatita se intorsese catre cei doi. O vazuse pe Bell apropiindu-se incetul cu incetul. Stia ca se va intoarce intr-un final.

Aveau sa mearga la cort pentru o ultima data si asta doar pentru a strange totul. Nu mai avea rost sa ramana in Siria. Gandul ca se va intoarce la Hogwarts ii transmisese un iz atat de familiar si un zambet sincer, larg. Nu stia inca daca totul a fost doar incipitul unei noi aventuri sau sfarsitul unei alteia. Trecusera prin multe in ultima perioada, iar acum nu stia ce va urma.

Era ca si cum te-ai uita la un film, iar regizorii te tineau in suspans in timp ce tu abia asteptai o continuare, dar aceasta intarzia sa apara. Asa era si la ei .. erau intr-o asteptare agonizanta, iar pentru ea sa nu mai stie nimic de Porrin chiar asa era. Nu putea sa isi dea seama daca murise sau daca o asteapta undeva pregatit sa o ucida. Previziunea aceea conform careia ea va fi cea care il va assasina nu ii mai dadea pace. Simtea ca in curand va sosi sfarsitul unuia dintre ei. Spera din tot sufletul sa nu fie al ei.

"Mergem?" , se trezise intr-un final rostind cand fosta Cercetasa se aproia de ei. Acum erau toti, dar nu se simtea inca pregatita de drum. Se uitase in jurul sau incercand sa ii ramana in minte tot ceea ce o inconjura. Isi lasase privirea in jos asteptand macar un raspuns inainte de a face primul pas spre iesirea din aceasta aventura noua a lor.

• Bratele reci ale noptii incepura sa ii cuprinda intreaga fiinta; frigul se lasa incet, dar sigur, pandind toata suflarea din inaltul nemarginit al vazduhului. Iar ochiul din marmura, lipsit de gene, era nerabdator sa insufleteasca din nou bolta celesta. Un ultim ramas-bun adresat luminii de catre amurgul rosiatic, dupa care intunericul inghiti totul. De parca nu exista o tara acolo, ci doar o bezna adanca, intrerupta doar pe alocuri de cateva luminite. Casutele din sat rasareau pe ici pe colo, zugravite cu flacari aurii prin dreptul ferestrelor. Atat se mai distingea din ele.
  
  Simtea cum fiecare privire din micul grup este atintita asupra ei; insa nu era prea dispusa sa infrunte acuzatiile acum. Se simtea ciudat - nu rau, doar ciudat. De parca intreaga sa fiinta tanjea dupa ceva anume, insa nu era in stare sa realizeze ce anume. Devenea frustrant deja. Era ironia sortii - cand incercai sa cauti ceva, niciodata nu descopereai acel lucru in momentul respectiv. Iar apoi uitai si nu mai dadeai atentie.
  
  Uneori viata era o nebunie totala; insa fiecare om iubea aceasta nebunie. Pentru ca de fiecare data se lupta sa ramana in joc, sa nu piarda trenul care mergea in continuu pana cand se oprea in ultima gara. Destinatia finala - moartea.
  Cineva a spus odata ca moartea e grea; se insela - viata era de o mie de ori mai grea. Sa traiesti implica atat de multe lucruri; sa mori, era doar o chestiune de timp. Fiecare e destinat mortii, indiferent ca voia sau nu.
  
  "-Bells?" murmura Pete, facand'o sa il priveasca; nu putu sa impiedice aceasta rectie, desi regreta mai tarziu.
  
  Tanarul ii zambi, indreptandu'se spre ea; ii lua mana intr'a lui si continua sa surada. Lucrul acesta o facu sa simta cativa fiori mici in tot corpul - lucru ce il mai simtise doar de cateva ori. Si nu era prea incantata de asta.
  Nu voia sa il primeasca in viata ei; pur si simplu nu simtea nevoia. Voia doar sa fie singura, sa se bucure de fiecare miracol al propriei experiente. Iar Pete ar fi complicat mult prea mult lucrurile. Mai era si distanta dintre ei - nu ca asta ar fi fost cel mai solid argument, dar pentru ea conta. Poate prea mult chiar.
  
  "-Am gresit" continua tanarul. Aproape o forta sa se uite la el, pentru ca Bell incerca sa isi elibereze privirile. "Nu fa asta" sopti el, apropiindu'se de dansa. Isi puse bratele in jurul ei, strangand'o la pieptul lui; era ca un copil mic ghemuit care cerea putina alinare. Iar lacrimile nu intarziara sa apara. De parca simplul gest o facuse sa devina de zeci de ori mai sensibila in fata sortii. Si asta era poate ultimul lucru pe care si'l dorea.
  
  Mereu fusese asa daca statea totusi sa se gandeasca; prea firava pentru loviturile vietii. Prea calma uneori, prea timida, prea tacuta. Iar viata avusese grija sa o faca sa se retraga si mai mult in propria cochilie, daca putea spune asa. Si timpul nu avusese niciun rol in asta. In ciuda faptului ca o data ce crestea ar fi trebuit sa fie mai puternica, in cazul ei nu se aplica. De parca ar fi fost intotdeauna o exceptie de la regula.
  
  "-Totul e in regula acum" sopti Pete, aproape de urechea ei; uitase ca o tinea in brate si ca inca isi odihnea capul pe pieptul lui. Isi ridica incet privirile si intalni acelasi zambet bland si aceeasi ochi albastri, rugatori. Se uita in jur si vazu ca ramasera singuri. "Au disparut deja" murmura tanarul. "Steve o duce el pe Rose la castel" continua el.
  
  Aproba usor din cap, ramanand in acelasi loc; se simtea bine, de parca ar fi fost protejata de lumea din jurul ei. De parca rautatea si ura nu ar fi ajuns pana la ea. Stia ca mai devreme sau mai tarziu trebuia sa plece, sa se desparta de el si sa isi reia viata de la castel. Insa atunci avea nevoie doar de atat - o imbratisare si liniste. Iar Pete parea sa fie dispus sa isi petreaca intreaga noapte asa. Acesta se misca insa brusc, purtand'o in brate spre una din bancile de pe marginea stradutei; asezati, se ghemui din nou la pieptul lui, tinandu'i mana intr'a sa. Baiatul isi lasa capul pe fruntea ei, mangaind'o incet pe spate; ii putea simti fiecare bataie a inimii, fiecare respiratie. Iar corpul ei parea sa urmeze modelul celui alaturat. Miezul noptii ii gasi pe aceeasi banca, insotiti de lumina palida si uscata a stelelor uscate.
  
  
  The End

Edit By Raizen

Galeoni
Bell Evans - 130
Rosalie Alden - 120


Topic Closed !