Un drum presarat cu petice de frunze si praf de vise...

[Scarlett Soul]

"Lina precum matasea verii, tacuta ca o umbra, calma precum apa limpede....", tipam ingrozita de ceea ce li se putea intampla.

Cateva clipe totale de liniste dupa urletul meu asurzitor...

Iar apoi am intervenit din nou :

"Fetelor... e un semn... e un semn pe calea noastra in viata, pe drumuletul ce avem sa-l urmam, aceste petale vor sa spuna ca :

Durerea si suferinta se imbina cu placerea..."

SOC !
Nimeni nu scotea nici un sunet, insa puteam observa ca fiecare ditre fete era pierduta in universul ei, gasindu-si propria versiune ce tinea de viitorul ce urma sa fie romantic ( petalele din trandafir rosu) , pur ( trandafie alb) si tuburator, zdruncinator ( trandafir negru)...

"Ce va urma ?
Voi fetelor ce vedeti ? Ce credeti ca va asteapta ?", am intrebat eu in plina iluzie... de abia acum incepea fantezia....
Imi prevedeam viitorul in aer, in vant.

[Ema Snow]

Abia dupa cateva secunde, am reusit sa-mi dezleg limba si sa spun ceva.
- Nu stiu... am zis sincer. Orice nenorocire va urma... Si lucrurile rele sunt pure. Si sigur implica pe cineva drag...
Mi-am blocat mintea, gandindu-ma cine poate disparea din viata mea. Sora mea? Parintii? Crystal si Ruthie? Prietenii mei? Am dat cu mana prin aer ca sa alung iluzia terifianta din mintea mea.
M-am holbat un timp la pamant. Daca sa-mi continui drumul insemna sa pierd pe cineva... Dar nu. Mi-era menit sa merg mai departe. Si cine stie, poate ca nu voi pierde pe nimeni, poate voi reusi sa-i salvez, indiferet de pericolul din fata. Sau poate... Poate ma voi pierde pe mine insumi...Dar nu mai conta, atata timp cat totul era bine in final.

[Scarlett Soul]

'Imi este atat de frica.... As vrea sa pot sa inchid pur si simplu ochii sorti si sa merg asa mai departe., asa, asa cu o esarfa neagra legata la ochi numai ca nu vad ceea ce va urma !'

Am privit terifiata, nu stiam ce vazuse Ema in petalele acelea plapande, insa stiam ce vazusem eu :

Distrugere.... Moarte.... Agonie... si Zambete.. Rasete.. Viata !

Ca si natura, sufletul are o taina de aspre suferinti pentru a putea da o noua primavara.Focul intareste intotdeauna ceea ce nu poate distruge.
Focul sufletului nostru dainuieste in adanci candele, precum noi pe pamant...

Priveam cum destinul avea sa mi se spulbere, iar apoi sa se refaca rand pe rand, precum un puzzle, dar acum nu mai eram un copil mic, acum nu puteam astepta pana ce fiecare piesa avea sa se aseze la locul ei in tabloul infinit ce ne defineste.

"Ema... esti bine ? Vrei sa continuam drumul ?"

[Ema Snow]

- Ema... Esti bine? Vrei sa continuam drumul?
Mi-am inghitit cuvintele. Aveam senzatia dureroasa ca incercam sa inghit pietre. Dar nu ma puteam opri. Era destinul meu, era ce mi-era mie sortit si nu puteam refuza. Destinul ti-l poti schimba uneori, dar niciodata refuza.
- Da, sunt in regula... am soptit. Daca vreti, putem merge mai departe.
Stiam ca eu trebuia s merg, dar nu vroiam sa le oblig si pe ele.
Un sunet ciudat imi atrase atentia. M-am intors si am vazut-o pe Ruthie plangand. Inima a cedat ca la un semn, lasand sa intre mila, spaima, disperare peste tot in trupul ei. "Nu", mi-am spus, "fi curajoasa".
M-am apropiat de ea si am luat-o linistitor de umeri.
- Este in regula... i-am zi pe un ton bland, mascand orice alt sentiment.
Si atunci am realizat cat de usor mi-era sa fac asta. Cat de usor era acum sa accept ce urma. Nu aveam incotro, stiam asta. De ce sa fug de ceva ce se va izbi de mine cu toata forta sa? De ce sa nu-mi privesc soarta in ochi acum? Sa traiesc o viata plina, temandu-ma de ce va putea urma? Nu. Trebuia doar sa-mi deschid bratele.
- Este in ordine... Linisteste-te... am soptit din nou.

[Ruthie Allen]

„O lume ce de mult n-a mai scos-o la lumina.”

Cuvintele se impregnara in adancul fiintei ei,supunandu-i eul suferintei de a isi privi,intr-o maniera atat de directa,propriul intuneric,inauntrul caruia zacea cufundata de atat de mult timp.
Sufletu-i palid si sters,infasurat in pustiu,se stingherea la atingerea oricarei franturi de lumina,tresarind in fata unor fericiri necunoscute,fugind de ele in jalnicul comfort al umbrelor.
Isi abandona trupul in stransoarea propriilor sale brate,parca pentru a se adaposti de vreun curent ce i-ar putea imprastia eul,fortandu-l sa isi paraseasca brusc starea sa constanta,atat de familara.
Freamatul mainilor trada nesiguranta ce puse stapanire pe ea,ezitand a se lasa prada instinctului ce-o imbia spre taina acelui drum,din teama de a pierde vreo frantura din ea in necunoscut.
Vocea aceea hotarata,ce le indemna a isi urma calea,ii accentua imobilitatea din pricina constrastului,neindraznind a mai face vreo miscare.
Perspectiva unei cunostiinte intr-atat de profunde a propriului eu,incat sa ii faca imposibila gasirea vreunui ascunzis prin vreun colt de sine,ii trezea un tremur de necontrolat.
Impulsiv,o atinse pe Crystal,aproape agatandu-se de ea cu degetele-i subtiri,un mod disperat de a isi reprima frica,preschimband-o intr-o aprobare chinuita.
Un multumesc soptit ii aduse un calm aparent,caruia ar fi vrut sa ii raspunda cu un alt semn de recunostiinta,insa reusi doar sa ii arunce un zambet fugar,temandu-se ca nu cumva,prin rostirea acelor cuvinte,pe buze sa i se rostogoleasca intregul zbucium ce-l traia.
Pleca capul,stingherita de vorbele celorlalte fete,ce purtau in ele un curaj ce ei ii lipsea,atat de dornice de a isi recunoaste si accepta vulnerabilitatea in fata a ceea ce numeau destin,fara a incerca sa fuga,sa se ascunda,asa cum ea obisnuia atat de des.
Pasi alaturi de ele fara a incerca a isi masca nesiguranta,inaintand in mers sovaielnic,inchizandu-si ochii,ca si cum ar fi fost ultima data cand ii putea ascunde dupa zidul pleoapelor.
Intensitatea unei subite rafale de vant aproape ca o dezechilibra,reusind cu mare greutate a isi sustine trupul marunt spre a nu se lasa prada frunzelor uscate,lipite de pamant.
Pentru cateva momente,purtate de vant,trei petale dansara haotic in juru-i,aproape pierzandu-si culorile in celelalte,dizolvandu-se intr-o sclipire omogena,din care abia reusea a destinge vreo urma de unitar.
Acest amestec ce nu parea a ingadui vreun soi de fragmentare,o coplesi prin complementarul lor;ardea de dorinta de a le separa,de a le dilua intensitatea,caci fiinta-i fusese dintotdeauna prea slaba pentru a indura o forta intr-atat de amplificata prin colectiv.
Se lasa prada unui moment de nebunie,in care lovi aerul cu bratele-i plapande,in ridicola incercare de a le opri,de a prinde macar o frantura din ele,spre a le diferentia sau macar sa le alunge departe de fiinta ei,insa,in schimb,parca le simti si mai vehement,mai aprig.
Incerca a se intoarce,insa isi simti corpul mai greu ca nicicand,parca fixat in acel loc de o entitate cu totul autonoma ei.
Se zbatu,in speranta de a se rupe de acele lanturi invizibile,insa in van,renuntand si in cele din urma,parasindu-se fiarelor propriului eu.
Simti,intr-un mod straniu,un soi de ezitare facandu-se prezent si in universul celorlalte doua fete,insa era intr-atat de coplesita de propria-i realitate,incat nu izbuti a le arunca vreun cuvant.
Privirea-i fu captivata de o planta marunta,aflata la oarecare departare de ea,aproape uscata in intregime,afara de cateva frunze ce mai sclipeau,timid,a un verde de-un proaspat ce nu il mai cunoscuse de atata vreme.
Se abandona intr-o fuga aproape nebuneasca,mistuita de dorinta de a cuprinde aceea urma de vitalitate din ea.
Prea tarziu,insa,o trecu printre degetele-i palide,intrucat se uscase in intregime,risipindu-se in bataia apriga a vantului.
Cuprinsa de-un plans necontrolat,intregul trup ii tremura in ritmul gemetelor ei sterse,inauntrul carora se afla intregul pustiul in care zacea de atat de mult timp.

[Scarlett Soul]

Eram atat de demoralizata. Am privit-o in tot acest timp pe Ruthie, desi nu-i adresasem nimic...
Parea atat de ravasita de propria-i fiinta incat parca se batea cu ea insusi, cu sufletul sau, fara culoare.

"Adevarul este ca si soarele. Poti sa-l ignori o vreme, dar nu dispare, iar daca-l refuzi, atunci se va intoarce impotriva ta cu intreaga sa putere . Nu ne putem refuza viitorul fiindca asa a fost menit sa fie si nimeni nu poate schimba asta ! E ceva divin... sau monstruos... Nu stiu...", le-am spus eu devenind din ce in ce mai nesigura pe mine.
Dar orice s-ar fi intamplat as fi continuat, as fi continuat caci de fiecare data cand nu acceptasem ce urma sa se intample, mereu., dar mereu am fost lasata undeva la margine de cascade de lacrimi...
Ruthie trebuia sa inteleaga un lucru... unul singur :

"Fiecare om are o menire de implinit.Daca uiti toate celelalte, dar sii asta, stii totul.Insa daca stii orice altceva, nu stii nimic si vei fi trait in zadar."

Dupa ce terminasem, am privit-o pe Ema care parea sa incuvinteze...

Doar speram ca vom reusi in sfarsit sa ne descoperim...

[Ema Snow]

M-am ridicat nesigura pe propriile-mi picioare. Parca imi urlau ca nu vor sa mearga mai departe, asemenea unor bestii inchise in custi, inchise in agonie. Ma indemnam la fiecare respiratie. Ma indemnam sa continui. Eram stapana propriului meu suflet. Sufletul meu statea micut si ascultator in palma mea. Un suflet inchis in causul unei palme...

Orice se va intampla, vom fi impreuna si vom razbi. Nu ma ajuta la nimic sa fiu negativista inversunata. Nu-mi doream nici sa fiu enervant de optimista. Trebuia sa fiu realista, sa-mi deschid larg ochii si sa privesc in jur. Trebuia si vroiam sa fiu doar eu.

Am privit-o pe Crystal. Simteam ca o stiam bine, desi nu petrecusem prea mult timp impreuna. Simteam ca intr-un fel sau altul, calatoria asta era menita sa ne cunoastem...

[Scarlett Soul]

"Si chiar asa ? Ce se poate intampla.... cu totii suntem fericiti doar intr-un fel, adica nu are ce sa se mai intample...",le-am zis eu.


'Sau poate poate sa se intample ceva mai rau ? Are ceva ce sa se intample mai rau in afara de faptul ca sunt mai mult decat faptul ca sunt terifiata de ce as putea deveni...MIE FRICA DE MINE INSUMI !!! '

"E cumplit sa fi silit sa te refugiezi in intregime in tine insuti...", le-am rostit eu fetelor.

OOC : Scuze ca am scris atat de putin, dar nu am avut inspiratie :-(

[Ema Snow]

- Pedeapsa capitala... am aprobat. Nimeni nu ar trebui sa suporte asta.

Am inaintat incruntata. Nu stiam la ce sa ma astept, nu stiam la ce sa ma gandesc... Nu stiam nici macar ce gandesc! Parca cineva imi umbrise mintea. Devenisem oarba. Am scuturat iar din cap, cum faceam de fiecare ata cand nu gaseam logica in ganduri.

- Ar trebui sa mergem... am soptit, nestiind ce sa fac.

Aveam sentimentul ca eram pandita. Prinsa in cusca, precum un biet soarece. Un sunet puternic m-a facut sa tresar. Parca un urias calcase pe un copac. M-am intors pe calcaie buimacita.

- Ce se petrece? am suierat.

Privirea mea cauta sursa sunetului in zadar. Nu vedeam nimic iesit din comun. Mi-am scos bagheta si am indreptat-o spre umbrele copacilor. Asteptam sa se intample ceva... Si atunci...

[Scarlett Soul]

Si atunci...
"Ema ! Fugi !!!", se auzi vocea mea si a lui Ruthie in acelasi timp.
"Ce se petrece ?", intreba aceasta din nou.
"Se petrece ca trebuie sa fugi !", i-am replicat eu soimaritei pe un ton nonsant.Nimeni nu mai rosti un cuvant. Un singur cuvant domina atmosfera :

Liniste...

'Si uite unde am ajuns... Am asteptat atat de mult, am fost niste fiinte atat de slabe si nehotarate, insat acum suntem fortate sa alegem calea vietii, in schimb, cateva minute inainte puteam sa mergem de buna voie.'Stiam ca de multe ori le spusesem oamenilor asta, insa simteam nevoia sa ma inbarbatez :
"Viata este arta de a desena fara radiera ..."

Acum fetele ma priveau cu atata interes, incat simteam ca trebuie sa rup atmosfera tensionata pe care tocmai o creasem...

"Ema fii barbata !", incercam eu sa le inveselesc.