I'll never be your perfect model of imperfection

[Effy K. Dietrich]

Liz continuă să-şi plimbe degetele lungi şi subţiri, ca de pianist pe creştetul fetei , ţinând-o cât mai aproape de ea. Un zâmbet amar îi obliga buzele rozalii să se mişte. Nu mai zicea nimic, simţea că nu este momentul potrivit să vorbească din nou. Nu-i plăcea acea linişte, o făcea să-şi amintească şi astfel să readucă în prezent fantomele trecutului. Le auzea glasurile pierdute cerându-i ajutorul, implorând-o să-şi reverse mila asupra lor, sau din contră o blestemau, o jigneau , îi aruncau în faţă cuvinte dureroase în căutarea răzbunării. Katia îşi închise ochii , tragând aer în piept.
Zâmbetul acesteia se lărgi amuzat, dar şi îndurerat atunci când auzi întrebarea fetei. De ce o făcea? Chiar! de ce? Nu se gândise la această întrebare , acţionase sub influenţa instinctului. Poate fiindcă uneori se afla şi ea în situaţia lui Karlie, poate fiindcă nu suporta să vadă pe cineva suferind. Nu ştia exact care din ele putea fii răspunsul corect. Însă îi atrase atenţia cuvintele fetei "Nu mă cunoşti.". Nu se putu abţine să surâdă.
"Exact. Nu te cunosc. Nu are rost să judec." Răspunse aceasta în cele din urmă, considerând că era răspunsul cel mai apropiat de realitate.