Lose Control

[Bell Evans]

• Soaptele viperinei vibrara prin incaperea scufundata in liniste, inecate de ecoul vantului ce chinuia domeniile; isi ridica privirile obosite si se uita la ea, confuza. Nu parea in apele ei - un fel de tristete dubioasa ii incovoia trasaturile, facand-o sa arate diferit. O lasase singura pe banca, preferand aerul racoros al noptii; Bell isi simti insa capul greu si tamplele zvacnind, asa ca se ridica la randul sau indreptandu-se spre acelasi geam. O gura de aer curat avea sa fie ca o binecuvantare in acel moment - simtea cum o cuprinde ameteala in timp ce se indeparta cu pasi mici de banca dintre cele doua vitrine. Nu se mai simtise de mult atat de rau; era ceva destul de nou.
  
  Ajunse insa langa fereastra inalta, cu sticla fumurie, si se apleca peste pervazul lat; se lasa cuprinsa de racoarea aproape glaciala a dupa-amiezii si inhala aerul curat de afara. Observa frumusetea lumii palide, cernandu-se printre faldurile intunecate ale norilor si zambi. Noaptea se lasa ca o cortina cenusie pe deasupra domeniilor, imbracandu-le intr-o mantie de raceala si tacere. Ultimele raze uscate de lumina palpaiau slab, inecate de puterea unui intuneric venit parca din cele mai rele colturi ale Pamantului. Era o iarna blanda, care nu parea sa asupreasca Hogwarts'ul la fel ca in ceilalti ani. Orele se scurgeau insa cu repeziciune si curand dupa-amiaza se transforma intr-un amurg purpuriu. Soarele disparuse si lumina rosie care cuprindea marginea lumii devenea trandafirie. Deasupra, cerul isi schimba incet culoarea din cenusiu intr-un albastru ca de onix si linistea nepamanteasca a asfintitului se intindea pe nesimtite peste domeniile amortite. Valuri de umbra alunecau in matasuri lungi de vant, aducand cu ele primii fulgi de nea.
  
  Simti nevoia sa atinga puritatea unuia din ei, asa ca intinse mana si astepta pana cand primul ii cazu in palma. Racoarea era aproape inobservabila, dar micuta bucata de nea alba rezista pret de cateva minute in mana ei. Era la fel de rece probabil; se topi insa in cele din urma, absorbind si ultima boare de caldura din fiinta fetei. Tremura violent, inchizand in acelasi timp ochii; ura frigul. Ar fi dat orice sa fie vara iar.
  
  Vara, cu serile ei lungi si inmiresmate; imaginea unui camp gol i se derula pe dinaintea ochilor, facand sa-i infloreasca un zambet mic pe chip. Ii era atat de cunoscut locul acela. Statea mereu acolo cu Rose in dupa-amiezile calduroase; se afla chiar in spatele casei in care copilarise, in Pestera lui Godric. Clipele copilariei in revenira in minte, intr-un lant nesfarsit de amintiri. Sora sa era mereu acolo, langa ea; cateodata ii simtea lipsa mai mult ca oricui. Daca avea un regret mare, atunci acela era; faptul ca nu profitase suficient de prezenta ei. Plecase de multi ani de la castel si de atunci nu reusise sa o mai vada vreodata. Nimic nu se compara cu orele in sir petrecute alaturi de ea; practic era o parte din fiinta ei. Era persoana care reusea sa o completeze cel mai bine. Daca Bells era calma, tacuta, Rose dimpotriva - era fata care avea mereu initiativa, cea care spunea ce avea de zis cand o deranja ceva. Se potriveau perfect si nimeni nu ar fi zis ca sunt gemene; nici macar la fizic nu semanau. Mereu ramanea surprinsa lumea cand auzea asta. Imaginea ei ii umplu gandurile, facand o caldura ciudata sa-i cuprinda intreaga fiinta.
  
  Acelasi par scurt, saten inchis; aceeasi ochi verzi, plini de stralucire. Acelasi corp zvelt, cu o silueta atletica. Avea clipe in care se gandea la cum arata Rose acum. Nu o vazuse de mai bine de 4 ani. Probabil nu se schimbase prea mult; si totusi, din scrisorile pe care le primea de la ea putea remarca usor ca tanara se simtea bine acolo unde era. Chiar daca simtea lipsa familiei, reusise sa se acomodeze si sa se realizeze acolo. Ii promisese ca se va intoarce acasa cand va avea ocazia - dar inca nu reusise sa-si tina acel legamant. Probabil avea sa mai dureze ceva timp.
  
  Deschise brusc ochii, invaluita de o pala de vant rece; pe nesimtite, ziua se imputina, iar pasarile din Padure incepura sa cante frenetic, ca semn de ramas-bun adresat luminii. Intreaga suflare parea sa se stinga, sub atingerea delicata a valului de intuneric. O boare de teama trecu pe deasupra ei, ca o mireasma de aer inghetat; se intoarse spre Kennya si o privi pret de cateva clipe. Parea adancita in propriile ganduri, asa ca nu spuse nimic. Isi rezema din nou crestetul de marginea rece a geamului si isi privi reflexia din sticla. Un chip palid, cu obrajii supti si ochii obositi, pe care era inflorit totusi un ultim zambet. Prindea putere cu fiecare clipa care trecea; amintirile frumoase care ii incalzira cu doar cateva minute in urma sufletul o faceau sa isi revina. Sa nu abandoneze lupta cu viata - desi avusese tentative.
  
  Pentru ca uneori pur si simplu simtea ca nu mai poate rezista; se oprea si privea in jur, nedumerita cum ceilalti continua sa lupte la nesfarsit. De ce? De ce sa te trezesti zi de zi, sa stai impotriva tuturor obstacolelor care iti apar in cale? Ii veni in minte raspunsul, cateva clipe mai tarziu. Pentru oamenii care te iubesc si ii iubesti ii spuse o voce mica, ca o soapta. Era adevarat, pentru ei merita intotdeauna sa lupti si sa nu abandonezi. Desi ea o facuse in nenumarate randuri. Avea regrete in ceea ce privea asta - dar numai cateva. Invatase ca nu ajungea nicaieri in felul asta.
  
  Cineva ii spusese odata ca regretele sunt cele mai rele trairi care exista pe Pamant - si la viata ei, ajunsese sa ii dea dreptate. Nu te ajutau cu nimic; nu faceai nimic, nu incercai sa schimbi lucrurile. Poate pentru ca nu puteai, poate pentru ca nu vroiai. Oricum ai fi luat-o, singurul lucru pe care il faceai era sa te chinui singur si sa nu ajungi nicaieri.
  
  Acum stia asta - acum putea spune cu mana pe inima ca nu mai avea regrete. Trecuse peste ele, isi incalcase principiile si merse mai departe. Viata nu se oprea pentru fiecare rana a unui om, ci continua, cu aceleasi traganari ciudate. Plansese indelung, simtind cum lacrimile erau ploaia in care se topea primejdia unei furturni interioare, descarcarea supararii si daruirea iertarii. Iar acum era impacata cu sine - dupa mult mult timp.
  
  Lasa un alt zambet sa-i infloreasca pe chip cand chipul lui Rose ii veni din nou in minte; isi aminti acea dupa-amiaza de la castel, in care plecase. Cuferele erau deja in dormitorul Cercetasilor iar ele asteptau in liniste sa soseasca parintii lor. Coborara scarile si ajunsera in holul de la intrare, pastrand o tacere aproape sacra. Niciuna nu indraznea sa o intrerupa pentru ca ar fi stiut ca ar fi izbucnit in plans amandoua. Practic, 17 ani de viata ii traisera impreuna - ca doua gemene care nu se despartisera nici macar pentru o vacanta de vara. Iar acum, ca ea pleca atat de departe.. I se parea strigator la cer. Blestemase ceasuri intregi, dupa ce ecourile orologiului din hol bateau miezul noptii clipa in care Rose luase acea decizie; si in acelasi timp o binecuvantase. Ura, dar in acelasi timp adora; acolo era fericita. Acolo isi gasise sufletul pereche, acolo se simtea cel mai bine. Soarta ne juca feste in cele mai neasteptate moduri.
  
  Lumina care mai ramase afara se strecura inauntru ca o ploaie de argint; tanara isi indrepta spatele, cuprinzandu-si mijlocul cu bratele. Facu un pas si ajunse in dreapta viperinei, punandu-i o mana pe umar. Aceasta tresari puternic, facand ochii mari; Bells isi ceru scuze din priviri si ii lua din nou mana intr-a ei. Era mult mai calda si simti fiorul care o cuprinse pe Kennya cand pielea ei o atinse pe a sa. Se indreptara din nou spre banca unde statusera la inceput.
  
  Vorbele ei umplura tacerea care se asternuse in incapere, revertebrand pana si in cele mai indepartate colturi; cercetasa zambi, rezemandu-se de peretele rece din spatele ei. Casca incet, simtind in acelasi timp cum i se inchid ochii. Nu dormise de atatea nopti - se simtea epuizata. Corpul ei protesta in toata modurile posibile.
  
  Capul ii aluneca incet, pana cand ajunse pe umarul viperinei; pleoapele i se zbatura usor pentru cateva clipe dupa ce se inchisesera, pentru ca mai apoi sa fie cuprinsa de un somn dulce. Nu dura mai mult de 5 minute pana cand paru sa se trezeasca iar. Dar de data asta erau intr-o alta incapere; imbracate in alte haine - le lipseau robele cenusii de la castel. Erau imbracate subtire si o caldura molesitoare umplea camera in care se aflau.
  
  "-Cum dumnezeu am ajuns aici?!" intreba ea, privind in jur. "In numele lui Merlin, e un vis!" remarca Bell, cateva minute mai tarziu. Facu ochii mari, intorcandu-se spre viperina. "Si tu ce cauti in visul meu atunci?" murmura tanara, dezorientata. Kennya ridica mainile in semn de predare si nevinovatie; Bell incepu sa rada, privindu-si propriile haine. O pereche de pantaloni scurti, negri si un tricou albastru inchis. Tenisii de aceeasi culoare cu tricoul, parul impletit intr-o coada lunga - incepea sa se simta dubios. Kennya era imbracata si ea in ceva asemanator.
  
  Se indrepta spre usile mari din sticla si privi prin ele; o plaja aurie, cu un nisip fin, se intindea cat vedea cu ochii, iar putin mai incolo, albastrul ireal al unui ocean intalnea armonios tarmul. Facu ochii mari, fascinata de frumusetea peisajului ce se desfasura in fata ei. Probabil isi dorise mult prea mult caldura, iar subconstientul ei ii ascultase doleantele. Se apleca si isi dezlega sireturile de la tenisi, abandonandu-i intr-un colt; deschise in urmatoarele clipe una din usi si iesi afara, in soarele orbitor. Simti razele fierbinti mangaindu-i obrajii si pielea alba a bratelor; inchise ochii, lasandu-se invaluita in caldura binefacatoare. Isi dorise atat de mult asa ceva; iubea vara.
  
  Pasi pe nisipul fin si simti un fior fierbinte; ardea si ii incalzea fiinta chinuita de frigul Angliei. Mai facu un pas, savurand din plin senzatia. O adiere sarata ii involbura suvitele in jurul fetei; isi desprinse elasticul care ii tinea parul prizonier si il trecu in jurul incheieturii. Mirosul cunoscut de flori de cires ii ajunse curand la nari, facand-o sa zambeasca iar.
  
  Era o zi senina, ireal de albastra; plaja era pustie, iar casa impunatoare, cu pereti albi imaculati, parea parasita. Nu locuia nimeni acolo, sau cel putin asa construia subconstientul ei. Departe, se zarea linia pictata cu un penel de argint unde oceanul intalnea intinderea nemarginita a vazduhului azuriu. Simtea ca se afla in paradis.
  
  Iar tacerea parea a fi atat de adanca incat i se paru ca o putea auzi intr-un susur nesfarsit. Din cerul de un albastru puternic, lumina se cernea in valuri prelungi, impletindu-se cu miresmele saline. Locul acela era rupt din cele mai frumoase povesti. Daca ar fi putut, ar fi ramas acolo pentru toata viata.
  
  Deschise insa ochii, amintindu-si de Kennya; ramasese inauntru? Se intoarse, inaintand cu pasi marunti pe drumul pe care il facuse cand venise acolo. Doar cativa pasi o desparteau de casa pustie; intra inapoi in incaperea in care se trezise initial, dar nu o gasi acolo. Ramasese singura? Privi dezorientata in jur si hotari sa se intoarca afara; caldura soarelui o ispitea prea mult. Reveni pe plaja, in lumina fierbinte; urma adanciturile lasate in nisip de pasii ei si continua sa mearga, pana cand ajunse pe malul apei. Se temu la inceput sa nu fie rece, dar valurile mici se sparsera la picioarele ei, cu mangaieri caldute; nu era fierbinte, dar nici glaciala - avea o temperatura foarte placuta.
  
  "-Bell?"
  
  Soapta ajunse pana la urechile ei, facand-o sa tresara; se intoarse si o vazu pe Kennya apropiindu-se de ea. Zambea, iar tanara surase la randul sau, in semn de raspuns. Fiecare dintre ele parea insa sa asteapte un alt cuvant care sa intrerua vraja tacerii. Isi aminti ca la inceput ele doua nu fusesera tocmai cele mai apropiate fiinte - dar ca si in cazul altor prietenii, timpul avusese un cuvant de spus. Era recunoscatoare ca o avea alaturi - acolo, cat si in viata.