Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Trofeelor
1 2 3 Next »
/ Lose Control

**Bell Evans** · (This post was last modified: 29 Dec 2011, 16:54 by Bell Evans.)

Bell Evans & Kennya Allen
Hello, hello, remember me?
I'm everything you can't control.

Usa se inchise incet in urma ei, scufundand incaperea intr-o lumina difuza; razele uscate se filtrau prin ferestrele inalte, ce acopereau peretii lungi, cenusii. Arunca o privire scurta asupra rafturilor insirate de-a lungul lor si surase slab; nu mai venise acolo de atat de mult timp. O izbi in plin singuratatea camerei, acompaniata de o liniste parca nepamanteana; sunetul respiratiilor ei calme era singurul care se distingea, lucru ce o facea sa devina oarecum nelinistita. Se intorsese la Hogwarts tocmai pentru asta - se saturase de singuratate si tacere.

Facu un pas si aproape savura scartaitul podelei prafuite; nici macar ingrijitorii nu mai dadeau pe acolo, pentru ca o pelicula subtire, cenusie, acoperea aproape totul. Privi vitrinele impaienjenite si sutele de trofee ce sclipeau usor in razele de lumina plapanda; pana si de asta ii fusese dor daca se gandea mai bine.

Ajunsese in final la concluzia ca ii lipsise totul. Nu putea pleca de la castel - nu putea sa-si paraseasca propria casa; pentru ca in ultimii ani, castelul devenise pentru ea locul in care gasise o familie si un adapost. Nu il mai vedea ca pe o simpla scoala - vedea acolo singurul lucru de care avea nevoie.

Lucrurile se schimbasera totusi, dar ea ramasese aceeasi; zambi incet cand isi aminti de primele ei zile acolo, de perioada in care fusese Sefa de Casa. Trecusera atat de multi ani si totusi, nimic nu reusise sa ii modifice comportamentul, gandirea sau caracterul. Era oarecum multumita de asta, desi stia in acelasi timp ca poate ar fi trebuit sa renunte la unele conceptii si sa accepte altele. Lumea se schimba - iar ea ar fi trebuit sa tina pasul. Renuntase insa la asta cu mult timp in urma; ura sa aleaga, iar atunci cand facea o alegere consecintele o faceau intotdeauna sa regrete, chiar daca stia ca procedase corect. Poate era prea complicata.

Tresari puternic cand vazu silueta unei persoane asezata comod in spatiul dintre doua vitrine si se opri, simtind cum chipul ii devine si mai palid; podeaua nu mai era prafuita in acea zona, lucru ce ii arata ca respectiva se asigurase sa nu-si umple roba de mizerie. Chiar nu se gandise la faptul ca ar fi dat peste cineva acolo; abia ajunsese in acea dimineata la castel, iar dupa ce-si lasase lucrurile in dormitorul din Turn incepuse sa se plimbe haotic.

"-Kennya?" intreba ea, cu o voce ragusita; era ultima persoana pe care se astepta sa o intalneasca.

**Bell Evans** · 31 Dec 2011, 14:26

Un zambet bland strafulgera pret de cateva clipe pe chipul palid, trecut prin multe nopti nedormite; se aseza incet, strangandu-si roba in jurul corpului. Simti fiorul rece al bancii raspandindu-se rapid in intreaga fiinta si tremura usor. Uneori ii era atat de frig incat incepea sa se gandeasca daca nu cumva organismul ei era defect; nu era tocmai normal sa te apuce frigul in miez de vara. Iarna insa, era cat de cat acceptabil - nu iesea din limita normalului.

Un oftat mic ii scapa printre buzele intredeschise; isi pleca privirile, incercand sa lase amintirile sa ii paraseasca mintea chinuita. Avea unele momente in care se simtea tintuita in prezent si in trecut, incapabila sa priveasca spre viitor.

Era constienta ca timpul avea sa vindece tot pana la urma; mereu se intampla asa. Niciodata nu ii inselase asteptarile si intotdeauna reusise sa o aduca la linia de plutire - probabil acum trebuia sa astepte putin mai mult. Unele intamplari erau mai dificile decat altelele; insa de fiecare data trecuse peste si oarecum era mandra de ea. Nu era tocmai persoana care sa aiba o parere prea buna despre ea - deci erau putine lucrurile care intradevar ii placeau in ceea ce privea propriul caracter si personalitate; dar nu se gandise niciodata prea mult la ele.

Isi indrepta privirile spre chipul viperinei si ramase o clipa pe ganduri; nu era prea sigura daca ar fi trebuit sa intrerupa valul adanc de tacere ce se asternuse deasupra lor; si totusi o facu, iar cand vorbi vocea ei era blanda si joasa.

"-Abia acum m-am intors" sopti ea, constienta fiind de faptul ca tanara era pusa la curent cu noutatile.

Lua o gura mare de aer care ii invada plamanii; se simtea ciudat. Asteptase cu atat de multa nerabdare sa se intoarca acolo. Iar acum ca o facuse avea acel sentiment ciudat ca nu ar fi putut pleca inca o data; desi era constienta ca poate o data si o data tot va veni momentul. Se gandea cu frica la acele timpuri si de fiecare data mintea ei incerca sa alunge ideea; era ca si cum s-ar fi mintit intruna, de una singura. Nimeni nu cunostea fricile care ii cuprindeau gandurile dupa ceasurile miezului de noapte; le pastra doar pentru ea, temandu-se sa nu se transforme in realitate daca le-ar fi spus si altcuiva. Probabil era copilaroasa din punctul asta de vedere - poate si altele - dar avea propriile principii si convingeri pe care le urma. Si nu era prea dispusa sa renunte la ele.

Pentru ca invatase de-a lungul timpului ca era imposibil sa schimbi o persoana cu adevarat; incercase ea insasi sa-si schimbe unele defecte, sa renunte la unele obiceiuri. Si reusise poate pentru cateva zile, saptamani sau luni. Dar reveneau mereu - nu putea sa le alunge, erau tintuite prea bine in faldurile sufletului. Erau ceva din ea, o parte din fiinta care se lupta de fiecare data cu propriile ganduri. Devenise prea slaba in ultimele luni.

Si inca odata realiza ca se mintea singura; fusese intotdeauna asa. Tipul acela de persoana care prefera sa lase altuia locul de lider si sa se supuna unor conditii. Care era capabila sa-si asume anumite responsabilitati, dar prefera sa se rezume doar la cele deosebit de importante; tacuta cand nu trebuia si mult prea agitata in momentele in care ar fi putut sa ramana la locul ei si sa pastreze linistea. Isi facea mult prea multe idei despre cei din jur si ajungea deseori la concluzia ca ii pasa de oamenii care nici macar nu o cunosteau prea bine. Iar cand venea vorba de a judeca, ea era persoana care statea in fruntea listei. Mereu avusese problema asta - mereu se considerase insuficient de buna, indiferent de conditii; stia ca poate greseste, dar in acelasi timp credea ca exista altcineva mai special ca ea, care merita mai mult. Poate si de aceea incercase sa se multumeasca cu putin in unele situatii. Probabil gresise.

Facuse multe greseli - ca orice om. Dar invatase din fiecare si nu o mai repetase a doua oara. Iar lucrul asta o facea sa se maturizeze de fiecare data cate putin; stia ca uneori se purta ca un copil si nu intelegea nimic din ceea ce se intampla in jur. Dar in acelasi timp stia ca putea fii o persoana care era dispusa sa ofere un sprijin cand era nevoie.

**Bell Evans** · 05 Jan 2012, 00:55

Valul de liniste se asternuse peste ele, imbratisandu-le in vanitatea lui; doar sunetul sacadat al respiratiilor celor doua mai razbatea din cand in cand printre fiorii de tacere aproape nepamanteana. Se simtea prizoniera intre acei pereti, rafturi incarcate de trofee prafuite; voia doar sa evadeze, sa se ridice si sa o ia la fuga. Sa faca poate ce facuse toata viata - sa fuga de probleme, de necazuri, de responsabilitati. Era o lasa - si o recunostea.

Mereu avusese probleme in ceea ce privea propriul caracter; mereu incercase sa vada calitatile si defectele celorlalti, pentru a evita sa ajunga la propria personalitate. O serie de amintiri ii trecura prin minte si o facura sa isi inchida ochii; avea momente in care voia doar sa scape de chinul amintirilor si sa revina in prezent, la monotonia ce domnea acum in viata ei. Era intr-o stare acceptabila - era in acel punct in care realizase unde gresise si ce ar fi trebuit sa schimbe.

Fu trezita insa din propriile ganduri de glasul tremurat al viperinei; se intoarse usor speriata spre ea, clipind des. Ii lua cateva minute pana cand intelesese la ce se referea si clatina incet din cap, incercand sa-si gaseasca cuvinte. Tacerea se asternu iar, pana cand tanara vorbi din nou. Bells zambi, privind-o cu blandete.

Ezita pret de cateva clipe, dar in urmatoarele clipe isi trecu bratele in jurul ei si ofta incet; cateodata o imbratisare valora mai mult decat o mie de vorbe. Viperina nu paru sa o respinga iar asta o bucura; se astepta la reactii ciudate din partea oamenilor. In ultimele luni trecuse prin multe lucruri care ii schimbasera felul de a vedea lucrurile.

Continua sa o tina in brate, fara sa spuna nimic; oarecum nu voia sa-i raspunda la intrebare. Inca odata, fugea de raspunsuri si explicatii. Poate ar fi fost momentul sa renunte la chestia asta; pentru ca odata si odata tot ar fi trebuit sa infrunte toate problemele pe care le avea si sa inceapa sa le caute rezolvare. Nu putea fugi mereu – trebuia sa se opreasca. Poate cu cat mai curand, cu atat mai bine; uneori era in regula sa lasi lucrurile sa decurga de la sine. Dar alteori era mai bine sa le ajuti si tu. Destinul era doar pentru aceia care asteptau sa dea vina pe soarta pentru necazurile din viata. Iar oamenii cautau mereu scuze – care bineinteles, pavau calea spre scopul initial. Intotdeauna avea sa incerce sa scape de a infrunta direct o problema - oricum ar fi fost ea.

Isi aminti ca cineva ii spusese odata ca era doar un copil. Ca nu reusise sa se maturizeze prea mult si de asta fugea de explicatii, responsabilitati. Era de acord, bineinteles. Daca statea sa se gandeasca, mereu fusese de acord cu parerile celor din jur in ceea ce o priveau. Si ajunsese sa tina la unii oameni care abia o cunosteau; bineinteles, ei i se pareau deosebit de importanti. Nu era prea buna la a face erarhii; ii punea pe toti pe aceeasi pozitie si nu reusea sa se detaseze de parerile lor pentru a lua propria decizie. Inca odata, realiza cat de imatur actiona. Se rasfrangea in tot comportamentul ei, in deciziile ei; uneori se simtea incomodata de asta – alteori, dimpotriva. Era scuza perfecta.

Totusi, probabil ca in final nu se rezuma totul la a cauta scuze; asa ca lua o gura mare de aer si inchise ochii. Simtea ca degeaba se straduieste sa repare ceea ce facuse cu mult timp in urma daca nu ar fi inceput sa actioneze asupra modului ei de a fi. Trebuia sa se schimbe ea ca om, pentru ca mai apoi sa incerce sa repare unele greseli. Desi ea le vedea pe toate ca pe niste cazuri pierdute; poate chiar erau.

“-Nu trebuie sa-ti para rau; nu e chiar atat de jalnic sa-ti arati sentimentele. Fiecare avem momentele noastre; fiecare ajunge la o limita in care oricat de mult ar vrea sa se abtina nu mai poate. Suntem oameni..iar asta spune totul despre noi” sopti ea, cu o voce joasa. Stia ca nu atinsese decat jumatate de subiect, asa ca in urmatoarele clipe vorbi iar, cu aceeasi voce blanda. “Iar respectul meu pentru tine nu tine de chestiile astea, stii prea bine; nu e ca si cum l-ai putea pierde pentru faptul ca te-ai lasat cuprinsa de chinul unor sentimente; nu te-am vazut niciodata asa. Pareai oarecum indestructibila. Dar in adancul meu stiam ca nu esti; si nu e ca si cum as savura acum acest moment. Dureros pentru aceia care se bucura de suferinta altora, stii cum se spune; e bine sa plangi, te ajuta sa te descarci, sa scapi de unele lucruri care te apasa si nu iti dau pace. Totul va ramane intre acesti pereti. Asa ca nu iti face griji” sfarsi ea, cu o urma de zambet in voce. Ii placea sa asculte oamenii; o ajuta oarecum sa nu se gandeasca la propriile probleme.

Un suras trist i se intipari pe chip in urmatoarele clipe; ascultase pe toata lumea, mai putin pe singura persoana care ar fi meritat asta pe deplin. Si gresise – la fel ca in multe alte situatii. Simti cum regretele o cuprind iar, tragand-o intre valurile lor incurcate, pline de durere si remuscari; ar fi vrut cateodata sa dea timpul inapoi, sa repare unele lucruri. Nu le-ar fi schimbat in totalitate, dar pe alocuri ar fi vrut sa se fi comportat altfel.

Inhala aerul greu din incapere, simtind cum incepe sa ii vajaie capul; nu era momentul potrivit. Avea noptile, in ceasurile in care orologiul din hol isi trimitea ecourile pana in dormitorul sau pentru asta. Nu putea schimba nimic – toate lucrurile erau deja spuse, totul era facut si nu puteai lua nici macar un cuvant inapoi. Desi poate ar fi vrut si asta. Ajunsese brusc la concluzia ca voia mult prea multe lucruri; era dispusa sa si ofere la randul sau. Si totusi, poate ar fi trebuit sa renunte sa tanjeasca dupa amintiri si dupa dorinta de a schimba ce fusese; putea sa inceapa sa faca modificari in prezentul sau si sa priveasca senina spre viitor. Insa era constienta ca nu ar fi reusit; nu puteai trece mai departe daca nu erai impacat cu tine insuti. Iar pentru ea, asta presupunea mult timp; avea eternitatea inainte.

Isi aminti ca era acolo cu Kennya si facu un mic efort de memorie pentru a-si aminti ultimele ei cuvinte. Ramase o clipa pe ganduri, dupa care incepu sa vorbeasca din nou, cu acelasi glas scazut; parca ii era teama sa intrerupa linistea adanca. Avea atat de multe temeri incrustate in faldurile gandurilor incurcate ce salasluiau in mintea ei.

“-Va suna ciudat, probabil; am fost indragostita. Prima dragoste nu se uita niciodata” spuse ea, zambind slab. “Iar apoi..a mai fost un sentiment. Iar eu l-am numit la fel; dar mi s-a spus ca nu a fost dragoste. Desi eu eram ferm convinsa ca asta era. Si nu stiu nici in ziua de azi ce a fost cu adevarat” continua Bells.

Realiza cat de incurcata sunase explicatia ei si incepu sa se simta si mai rau; nu reusea sa schimbe nimic in ceea ce privea caracterul ei. Ramasese aceeasi, desi facuse eforturi disperate. Tinea minte acea perioada in care chiar plecase de la castel pentru ca incercase sa lase lucrurile in urma; si bineinteles, nu reusise. Probabil nu avea sa reuseasca nici prea curand. Avea nevoie de timp - de foarte mult timp. Se baza cel mai mult pe el; si o ajutase mereu.

Simti darele fierbinti si umezi care ii brazdara in urmatoarele clipe obrajii palizi, obositi si ofta. Nu realiza niciodata cand incepea sa planga si uneori era frustrant; asta arata cat de slaba era. Si chiar daca ii spusese Kennyei cu doar cateva clipe contrarul acelui fapt, pentru ea nu se aplica. Realizase de-a lungul timpului ca dadea multe sfaturi, dar niciodata nu le aplica si in cazul ei. Gresea..poate pentru a mia oara.

**Bell Evans** · (This post was last modified: 11 Jan 2012, 00:16 by Bell Evans.)

Soaptele viperinei vibrara prin incaperea scufundata in liniste, inecate de ecoul vantului ce chinuia domeniile; isi ridica privirile obosite si se uita la ea, confuza. Nu parea in apele ei - un fel de tristete dubioasa ii incovoia trasaturile, facand-o sa arate diferit. O lasase singura pe banca, preferand aerul racoros al noptii; Bell isi simti insa capul greu si tamplele zvacnind, asa ca se ridica la randul sau indreptandu-se spre acelasi geam. O gura de aer curat avea sa fie ca o binecuvantare in acel moment - simtea cum o cuprinde ameteala in timp ce se indeparta cu pasi mici de banca dintre cele doua vitrine. Nu se mai simtise de mult atat de rau; era ceva destul de nou.

Ajunse insa langa fereastra inalta, cu sticla fumurie, si se apleca peste pervazul lat; se lasa cuprinsa de racoarea aproape glaciala a dupa-amiezii si inhala aerul curat de afara. Observa frumusetea lumii palide, cernandu-se printre faldurile intunecate ale norilor si zambi. Noaptea se lasa ca o cortina cenusie pe deasupra domeniilor, imbracandu-le intr-o mantie de raceala si tacere. Ultimele raze uscate de lumina palpaiau slab, inecate de puterea unui intuneric venit parca din cele mai rele colturi ale Pamantului. Era o iarna blanda, care nu parea sa asupreasca Hogwarts'ul la fel ca in ceilalti ani. Orele se scurgeau insa cu repeziciune si curand dupa-amiaza se transforma intr-un amurg purpuriu. Soarele disparuse si lumina rosie care cuprindea marginea lumii devenea trandafirie. Deasupra, cerul isi schimba incet culoarea din cenusiu intr-un albastru ca de onix si linistea nepamanteasca a asfintitului se intindea pe nesimtite peste domeniile amortite. Valuri de umbra alunecau in matasuri lungi de vant, aducand cu ele primii fulgi de nea.

Simti nevoia sa atinga puritatea unuia din ei, asa ca intinse mana si astepta pana cand primul ii cazu in palma. Racoarea era aproape inobservabila, dar micuta bucata de nea alba rezista pret de cateva minute in mana ei. Era la fel de rece probabil; se topi insa in cele din urma, absorbind si ultima boare de caldura din fiinta fetei. Tremura violent, inchizand in acelasi timp ochii; ura frigul. Ar fi dat orice sa fie vara iar.

Vara, cu serile ei lungi si inmiresmate; imaginea unui camp gol i se derula pe dinaintea ochilor, facand sa-i infloreasca un zambet mic pe chip. Ii era atat de cunoscut locul acela. Statea mereu acolo cu Rose in dupa-amiezile calduroase; se afla chiar in spatele casei in care copilarise, in Pestera lui Godric. Clipele copilariei in revenira in minte, intr-un lant nesfarsit de amintiri. Sora sa era mereu acolo, langa ea; cateodata ii simtea lipsa mai mult ca oricui. Daca avea un regret mare, atunci acela era; faptul ca nu profitase suficient de prezenta ei. Plecase de multi ani de la castel si de atunci nu reusise sa o mai vada vreodata. Nimic nu se compara cu orele in sir petrecute alaturi de ea; practic era o parte din fiinta ei. Era persoana care reusea sa o completeze cel mai bine. Daca Bells era calma, tacuta, Rose dimpotriva - era fata care avea mereu initiativa, cea care spunea ce avea de zis cand o deranja ceva. Se potriveau perfect si nimeni nu ar fi zis ca sunt gemene; nici macar la fizic nu semanau. Mereu ramanea surprinsa lumea cand auzea asta. Imaginea ei ii umplu gandurile, facand o caldura ciudata sa-i cuprinda intreaga fiinta.

Acelasi par scurt, saten inchis; aceeasi ochi verzi, plini de stralucire. Acelasi corp zvelt, cu o silueta atletica. Avea clipe in care se gandea la cum arata Rose acum. Nu o vazuse de mai bine de 4 ani. Probabil nu se schimbase prea mult; si totusi, din scrisorile pe care le primea de la ea putea remarca usor ca tanara se simtea bine acolo unde era. Chiar daca simtea lipsa familiei, reusise sa se acomodeze si sa se realizeze acolo. Ii promisese ca se va intoarce acasa cand va avea ocazia - dar inca nu reusise sa-si tina acel legamant. Probabil avea sa mai dureze ceva timp.

Deschise brusc ochii, invaluita de o pala de vant rece; pe nesimtite, ziua se imputina, iar pasarile din Padure incepura sa cante frenetic, ca semn de ramas-bun adresat luminii. Intreaga suflare parea sa se stinga, sub atingerea delicata a valului de intuneric. O boare de teama trecu pe deasupra ei, ca o mireasma de aer inghetat; se intoarse spre Kennya si o privi pret de cateva clipe. Parea adancita in propriile ganduri, asa ca nu spuse nimic. Isi rezema din nou crestetul de marginea rece a geamului si isi privi reflexia din sticla. Un chip palid, cu obrajii supti si ochii obositi, pe care era inflorit totusi un ultim zambet. Prindea putere cu fiecare clipa care trecea; amintirile frumoase care ii incalzira cu doar cateva minute in urma sufletul o faceau sa isi revina. Sa nu abandoneze lupta cu viata - desi avusese tentative.

Pentru ca uneori pur si simplu simtea ca nu mai poate rezista; se oprea si privea in jur, nedumerita cum ceilalti continua sa lupte la nesfarsit. De ce? De ce sa te trezesti zi de zi, sa stai impotriva tuturor obstacolelor care iti apar in cale? Ii veni in minte raspunsul, cateva clipe mai tarziu. Pentru oamenii care te iubesc si ii iubesti ii spuse o voce mica, ca o soapta. Era adevarat, pentru ei merita intotdeauna sa lupti si sa nu abandonezi. Desi ea o facuse in nenumarate randuri. Avea regrete in ceea ce privea asta - dar numai cateva. Invatase ca nu ajungea nicaieri in felul asta.

Cineva ii spusese odata ca regretele sunt cele mai rele trairi care exista pe Pamant - si la viata ei, ajunsese sa ii dea dreptate. Nu te ajutau cu nimic; nu faceai nimic, nu incercai sa schimbi lucrurile. Poate pentru ca nu puteai, poate pentru ca nu vroiai. Oricum ai fi luat-o, singurul lucru pe care il faceai era sa te chinui singur si sa nu ajungi nicaieri.

Acum stia asta - acum putea spune cu mana pe inima ca nu mai avea regrete. Trecuse peste ele, isi incalcase principiile si merse mai departe. Viata nu se oprea pentru fiecare rana a unui om, ci continua, cu aceleasi traganari ciudate. Plansese indelung, simtind cum lacrimile erau ploaia in care se topea primejdia unei furturni interioare, descarcarea supararii si daruirea iertarii. Iar acum era impacata cu sine - dupa mult mult timp.

Lasa un alt zambet sa-i infloreasca pe chip cand chipul lui Rose ii veni din nou in minte; isi aminti acea dupa-amiaza de la castel, in care plecase. Cuferele erau deja in dormitorul Cercetasilor iar ele asteptau in liniste sa soseasca parintii lor. Coborara scarile si ajunsera in holul de la intrare, pastrand o tacere aproape sacra. Niciuna nu indraznea sa o intrerupa pentru ca ar fi stiut ca ar fi izbucnit in plans amandoua. Practic, 17 ani de viata ii traisera impreuna - ca doua gemene care nu se despartisera nici macar pentru o vacanta de vara. Iar acum, ca ea pleca atat de departe.. I se parea strigator la cer. Blestemase ceasuri intregi, dupa ce ecourile orologiului din hol bateau miezul noptii clipa in care Rose luase acea decizie; si in acelasi timp o binecuvantase. Ura, dar in acelasi timp adora; acolo era fericita. Acolo isi gasise sufletul pereche, acolo se simtea cel mai bine. Soarta ne juca feste in cele mai neasteptate moduri.

Lumina care mai ramase afara se strecura inauntru ca o ploaie de argint; tanara isi indrepta spatele, cuprinzandu-si mijlocul cu bratele. Facu un pas si ajunse in dreapta viperinei, punandu-i o mana pe umar. Aceasta tresari puternic, facand ochii mari; Bells isi ceru scuze din priviri si ii lua din nou mana intr-a ei. Era mult mai calda si simti fiorul care o cuprinse pe Kennya cand pielea ei o atinse pe a sa. Se indreptara din nou spre banca unde statusera la inceput.

Vorbele ei umplura tacerea care se asternuse in incapere, revertebrand pana si in cele mai indepartate colturi; cercetasa zambi, rezemandu-se de peretele rece din spatele ei. Casca incet, simtind in acelasi timp cum i se inchid ochii. Nu dormise de atatea nopti - se simtea epuizata. Corpul ei protesta in toata modurile posibile.

Capul ii aluneca incet, pana cand ajunse pe umarul viperinei; pleoapele i se zbatura usor pentru cateva clipe dupa ce se inchisesera, pentru ca mai apoi sa fie cuprinsa de un somn dulce. Nu dura mai mult de 5 minute pana cand paru sa se trezeasca iar. Dar de data asta erau intr-o alta incapere; imbracate in alte haine - le lipseau robele cenusii de la castel. Erau imbracate subtire si o caldura molesitoare umplea camera in care se aflau.

"-Cum dumnezeu am ajuns aici?!" intreba ea, privind in jur. "In numele lui Merlin, e un vis!" remarca Bell, cateva minute mai tarziu. Facu ochii mari, intorcandu-se spre viperina. "Si tu ce cauti in visul meu atunci?" murmura tanara, dezorientata. Kennya ridica mainile in semn de predare si nevinovatie; Bell incepu sa rada, privindu-si propriile haine. O pereche de pantaloni scurti, negri si un tricou albastru inchis. Tenisii de aceeasi culoare cu tricoul, parul impletit intr-o coada lunga - incepea sa se simta dubios. Kennya era imbracata si ea in ceva asemanator.

Se indrepta spre usile mari din sticla si privi prin ele; o plaja aurie, cu un nisip fin, se intindea cat vedea cu ochii, iar putin mai incolo, albastrul ireal al unui ocean intalnea armonios tarmul. Facu ochii mari, fascinata de frumusetea peisajului ce se desfasura in fata ei. Probabil isi dorise mult prea mult caldura, iar subconstientul ei ii ascultase doleantele. Se apleca si isi dezlega sireturile de la tenisi, abandonandu-i intr-un colt; deschise in urmatoarele clipe una din usi si iesi afara, in soarele orbitor. Simti razele fierbinti mangaindu-i obrajii si pielea alba a bratelor; inchise ochii, lasandu-se invaluita in caldura binefacatoare. Isi dorise atat de mult asa ceva; iubea vara.

Pasi pe nisipul fin si simti un fior fierbinte; ardea si ii incalzea fiinta chinuita de frigul Angliei. Mai facu un pas, savurand din plin senzatia. O adiere sarata ii involbura suvitele in jurul fetei; isi desprinse elasticul care ii tinea parul prizonier si il trecu in jurul incheieturii. Mirosul cunoscut de flori de cires ii ajunse curand la nari, facand-o sa zambeasca iar.

Era o zi senina, ireal de albastra; plaja era pustie, iar casa impunatoare, cu pereti albi imaculati, parea parasita. Nu locuia nimeni acolo, sau cel putin asa construia subconstientul ei. Departe, se zarea linia pictata cu un penel de argint unde oceanul intalnea intinderea nemarginita a vazduhului azuriu. Simtea ca se afla in paradis.

Iar tacerea parea a fi atat de adanca incat i se paru ca o putea auzi intr-un susur nesfarsit. Din cerul de un albastru puternic, lumina se cernea in valuri prelungi, impletindu-se cu miresmele saline. Locul acela era rupt din cele mai frumoase povesti. Daca ar fi putut, ar fi ramas acolo pentru toata viata.

Deschise insa ochii, amintindu-si de Kennya; ramasese inauntru? Se intoarse, inaintand cu pasi marunti pe drumul pe care il facuse cand venise acolo. Doar cativa pasi o desparteau de casa pustie; intra inapoi in incaperea in care se trezise initial, dar nu o gasi acolo. Ramasese singura? Privi dezorientata in jur si hotari sa se intoarca afara; caldura soarelui o ispitea prea mult. Reveni pe plaja, in lumina fierbinte; urma adanciturile lasate in nisip de pasii ei si continua sa mearga, pana cand ajunse pe malul apei. Se temu la inceput sa nu fie rece, dar valurile mici se sparsera la picioarele ei, cu mangaieri caldute; nu era fierbinte, dar nici glaciala - avea o temperatura foarte placuta.

"-Bell?"

Soapta ajunse pana la urechile ei, facand-o sa tresara; se intoarse si o vazu pe Kennya apropiindu-se de ea. Zambea, iar tanara surase la randul sau, in semn de raspuns. Fiecare dintre ele parea insa sa asteapte un alt cuvant care sa intrerua vraja tacerii. Isi aminti ca la inceput ele doua nu fusesera tocmai cele mai apropiate fiinte - dar ca si in cazul altor prietenii, timpul avusese un cuvant de spus. Era recunoscatoare ca o avea alaturi - acolo, cat si in viata.

**Bell Evans** · (This post was last modified: 18 Jan 2012, 18:03 by Bell Evans.)

Facu ochii mari cand vazu silueta barbatului din spatele viperinei. Nu era prea constienta de cat timp se aflau acolo, dar stia un lucru - viperina nu asteptase prea mult pana sa puna mana pe unul ca el. Ii auzi insa glasul si simti cum o iau fiorii - cum adica erau asteptati? Ii zambi insa Kennyei si incepu sa mearga in dreptul celor doi, alene.

Voia sa o intrebe unde merg; voia sa o intrebe si de unde il scosese pe acel barbat. Avea o tona de ganduri in cap care nu o lasau in pace, iar cand ii vazu ca se opresc in fata unei alte case, la fel de alba si mare ca prima, ramase putin socata. Se panica in momentul in care barbatul necunoscut arbora un zambet plin de satisfactie si ii spuse sa intre, cu o voce nonsalanta; iar Kennya nu avu nicio reactie. In mod normal, o intelegea - nici ea nu ar fi putut vorbi prea mult in asemenea momente. Ii privi totusi cu o nuanta de teama, pana cand el vorbi.

“-E in regula, intra si ai sa vezi cu ochii tai” sopti tanarul, cu o voce scazuta.

Kennya ii arunca o privire blanda, facandu-i semn sa intre; o lasara curand singura, intorcandu-se si plecand impreuna. Era curios totusi cum de nu vazuse acea casa la inceput; putea sa jure ca se plimbase si prin zona aceea. Era totusi intr-un vis - lucru ce schimba mult imprejurimile. Spera doar sa nu se transforme in cosmar.

Simti cum caldura incepe sa devina obositoare, asa ca se indrepta cu pasi mici spre vila de un alb imaculat si intra prin usile de sticla. Privi tematoare in jur, asteptandu-se sa dea peste cine stie ce necunoscut sau necunoscuta; atmosfera era insa linistitoare, insuflandu-i si ei un calm interior. Simti curand racoarea incaperii si ofta multumita. Remarca un dulap intr-un capat si zambi, indreptandu-se spre el insufletita. Gasi o multime de rochii si camasi largi; nu erau tocmai genul ei, dar tricoul deja i se lipise de corp. Gasi o camasa cu manecile scurte, de un albastru inchis, si hotari ca era o alegere mult mai buna decat actuala bluza. Scapa rapid de ea si o imbraca pe aceasta, trecandu-si o mana prin par.

Se indeparta de dulap, privind in jur; peretii albi bateau in nuante slabe de violet, iar tavanul era vopsit intr-o nuanta sidefata de albastru. Semana izbitor cu vazduhul senin de afara; remarca si peretele acoperit cu un lambriu din lemn de bambus ce dadea un aer si mai antic incaperii. Se simtea dusa in trecut cu sute de ani, inchisa intr-un palat din vechea Coree indepartata. Zambi automat, amintindu-si de sora sa plecata acolo; trebuia sa o viziteze. O rugase de atat de multe ori sa vina la ea si de fiecare data intervenise ceva. Asta era planul pentru vacanta de vara din acel an - sa o vada pe Rose si sa viziteze Coreea - fascinant, dupa parerea sa. Spera sa ajunga de data asta acolo.

Atinse in treacat o comoda veche, din lemn de abanos si simti raceala care ii trimise un fior in tot corpul; temperatura dinauntru parea mult mai scazuta in comparatie cu cea de afara. Diferenta era semnificativa, pentru ca incepuse sa se simta infrigurata; stia insa ca daca iesea din nou pe plaja avea sa fie invaluita de o mantie de caldura menita sa o trimita iar la adapost de razele nemiloase ale soarelui. Si totusi, brusc i se facu dor de lumina palida, filtrata prin seninul ireal al cerului; voia doar sa vada intinderea nemarginita a plajei si a oceanului care imbratisa bland malul. Briza sarata nu ajungea acolo, incaperea fiind dominata de arome dulci, ce aminteau de frezii si piersici.

Arunca o ultima privirie in acelei camere, inainte sa treaca la urmatoarea; usile erau deschise, permitand aerului sa circule in intreaga casa. Nu avea etaj, deci probabil toate camerele se alaturau. Descoperi curand ceva ce semana cu un dormitor si zambi, amintindu-si de propria camera de la Hogwarts. Un pat cu baldachin alb, spumos, trona in mijlocul incaperii; o aroma dulceaga de vanilie o intampina inca din prag. Oberva curand ca toata mobila era facuta din lemn de cires, cu o nuanta intensa de rosu intens. Peretii aveau o culoare placuta, un crem rozaliu destul de dubios totusi la o prima vedere. I se parea ciudat cum aromele se potriveau cu nuantele si mobilierul.

Simti nevoia sa atinga matasea ce cadea in valuri din baldachinul imens al patului, asa ca facu cativa pasi si ajunse pana in dreptul sau. Era atat de moale la atingere si imprastia o aroma dulceaga; se aseza si simti salteaua cum se muleaza pe conturul corpului; renunta la a ramane pe margine si curand se intinse in pat, mangaiata de racoarea placuta. Inchise ochii si ramase asa pret de cateva clipe, pana cand cineva ii dadu o suvita de par de pe chip si o facu sa tresare puternic. Atingerea rece, dar blanda, o facu sa deschida ochii si sa priveasca panicata silueta tanarului aplecat asupra sa. Deci asta era surpriza pregatita de Kennya si noul ei prieten - motivul pentru care era asteptata.

Clipi des, incercand sa-si adune gandurile; ii era insa aproape imposibil. Trasaturile perfecte ale chipului, nuanta alba, aproape sidefata a pielii. Toate o faceau sa piarda notiunea timpului si sa se holbeze probabil minute in sir la el; nu era prea constienta de ce se intampla cu propriul corp - simti insa in cele din urma respiratiile intensificate si obrajii usor purpurii. Nu dadu insa prea mare atentie - era prea concentrata asupra lui.

Se ridica incet in capul oaselor si ramase in mijlocul patului, cu el asezat chiar langa ea; simti cum bataile inimii ii sporesc si mai tare cand vazu conturul trupului acoperit cu o camasa albastru inchis, care parca se potrivea cu a sa. El remarca la randul sau acea coicindenta si zambi; un suras larg i se intipari si ei pe chip, in semn de raspuns.

Parea desprins din cele mai frumoase legende ale frumusetii - nu vazuse in viata ei asemenea perfectiune; era fascinata de blandetea chipului alb, cu trasaturi fine - pometii bine conturati si barbia usor ascutita o faceau sa piarda orice legatura cu exteriorul; buzele pline, de un roz palid incepura sa o faca sa se gandeasca la ce gust ar avea asa ca scutura usor din cap si isi pleca privirile. Mana lui insa ii apuca incet barbia, ridicandu-i chipul; era atat de aproape de ea incat ii putea simti respiratia fierbinte pe propria piele. Tacu, si cuprinsa dintr-o data de disperare, isi cufunda privirile in cele ale tanarului. Ochii ei mari se scufundara in ochii lui albastri, lacomi de duiosie. Nuanta parea furata din cristalul nemarginit al cerului, intensitatea neputand insa fiind comparata cu nimic. Zambi, iar zambetul il prefacu intr-o faptura de o frumusete ireala - probabil si asta era. Ii mangaie usor obrazul, iar tanara simti cum pielea i se infiora in locurile unde o atingea. Nu mai simtise asa ceva in viata ei - traia cel mai frumos vis.

“-Te-am asteptat atat de mult” sopti glasul lui, plin de duiosie.

Fascinata si emotionata, isi simti tot sufletul topindu-i-se sub efectul vocii lui si se pierdu in albastrul ce se revarsa peste ea din ochii adanci si blanzi. Simti nevoia sa-l atinga, sa se convinga ca era acolo, langa ea; el paru insa sa-i citeasca gandurile, pentru ca in urmatoarele clipe o trase incet in bratele lui, strangand-o ca pe un copil mic la pieptul sau. Ii simti parfumul placut si inhala adanc, savurandu-l; el isi lipi usor buzele de crestetul ei si ofta incet. O stranse mai tare in brate, iar Bells simti cum fiorii ii cuprind intreaga fiinta. Parca totul se oprea la acel moment.

Continua sa o stranga usor la pieptul lui, cu ochii inchisi si respiratiile din ce in ce mai rare; intreagul ei trup parea cuprinsa de un curent electric, pentru ca de fiecare data cand pieptul tanarului se ridica ritmic ea isi amintea ca era acolo si se infiora. Nu mai simtise niciodata asta. Era ceva complet nou, ceva care ii dadea intreaga fiinta peste cap si o facea sa gandeasca nebuneste. I se parea ca toata blandetea din lume era cuprinsa in jurul bratelor ce o strangeau cu delicatete. Din cand in cand, el ii prindea cate o suvita din parul lung si o rasucea intre degetele lungi si palide.

“-Numele tau..” sopti Bell, cu gandurile haotice; nu era in stare nici sa lege doua cuvinte.

“-Hayden, Bells; numele meu e Hayden” murmura tanarul, cu un glas mai scazut ca o soapta.

Ii prinse mana intr-a sa cand el ii atinse chipul, simtind caldura emanata de obrajii ei; acesta zambi si tanara putu remarca bataile inimii care sporira. Deci si el simtea acelasi lucru; incepu sa-i mangaie bratul, facand-o sa se simta si mai agitata. Totul o linistea si in acelasi timp o ineca intr-o frenezie continua. O intriga fiecare trasatura perfecta a lui, fiecare respiratie dulce care ajungea pe chipul ei, fiecare privire plina de blandete din ochii lui albastri. Parul saten inchis, ciufulit pe alocuri, venea in compania sprancenelor bine conturate, usor arcuite; avea impresia ca toata fiinta ei se pierde in albastrul ochilor ce o priveau atat de intens. Nu stia cat putea sa mai reziste asa, dar pana si inflexiunile joase ale vocii lui ii dadeau fiori.

“-Nu inteleg..de ce sunt aici, de ce esti tu aici..de unde imi stii numele” incepu Bell, dar Hayden ii puse un deget pe buze, facand-o sa taca instantaneu.

Incepea sa se simta ciudat; de parca ar fi vrut sa primeasca o explicatie, si in acelasi timp sa ramana asa, in tacere. Trecusera alte minute pe care nu fu in stare sa le numere, auzindu-i respiratiile si bataile incete ale inimii. Incepea sa fie fascinata de aroma lui dulceaga, care ii invada mirosul. Din cand in cand o saruta usor pe frunte, si ii simtea chipul cum se distinge intr-un zambet. Efectul atingerii lui nu se diminua pe parcurs ce trecea timpul, ci dimpotriva – parea ca se amplifica cu fiecare minut ce trecea. Era ca in cel mai ciudat vis in care voia sa faca atat de multe lucruri si sa puna un milion de intrebari, dar buzele erau incapabile sa se miste sau fiinta sa scoata vreun sunet.

“-Esti aici, acum; asta e tot ce conteaza” ii raspunse el, dupa minute in sir de liniste.

Cuvintele parura sa-i umple sufletul cu o seninatate feerica; avura efectul de a o linisti si a o face sa realizeze ca nu avea sa i se intample nimic rau. Ca toata durerea, teama si nelinistea ramasesera undeva departe de acea insula. Simtea ca in bratele lui nimeni nu putea sa-i mai faca rau, iar teroarea amintirilor nu o mai chinuia. Acolo era salvarea sa; acolo se simtea in siguranta. Si poate acolo fusese menita sa ramana. Simtea ca se potriveste perfect, ca mainile lui calde ii cuprind silueta firava cu o blandete infinita si o imbratiseaza cu cea mai mare grija. Nu putea sa vorbeasca, nu era in stare sa articuleze prea bine cuvintele; se simtea prea ciudat, prea linistita, prea impacata cu sine insasi ca sa mai poata avea o conversatie cat de cat logica. Dar avea nevoie de asta, poate mai mult ca niciodata.

Pe nesimtite, Hayden se ridica, luand-o in brate; o purta asa prin toata casa pana cand iesira din nou in lumina orbitoare de afara. Simtea briza sarata invaluindu-i corpul si in acelasi timp bratele lui puternice sustinandu-i intregul trup; nu parea sa aiba probleme in ceea ce privea greutatea ei – nu ca ar fi trebuit, dat fiind si constitutia fragila a tinerei. Cand o privi iar, simti cum intreaga caldura sufleteasca a barbatului se raspandeste in fiinta ei, facand-o sa ofteze si sa se lipeasca mai tare de pieptul sau. Era desprins din cele mai frumoase vise - era baiatul pe care il dorise intotdeauna; nu il cunostea, nu stia ce caracter are. Dar simtea ca avea tot de ce avea chiar ea nevoie.

Ajunsera aproape de malul apei si o lasa jos; picioarele ei atinsera nisipul umed si un zambet ii aparu instantaneu pe chip cand mana lui o cauta pe a ei. Abia acum realiza cat era de inalt pe langa ea; cu cel putin un cap mai mare. O privi pret de cateva clipe si surase in cele din urma, facandu-i inima sa o ia din nou la goana; de ce trebuia sa fie atat de perfect? Se simtea hidoasa in comparatie cu el - ea nu era perfecta. Era un simplu om.

“-Esti frumoasa. Esti perfecta pentru mine”.

Glasul lui bland ii umplu auzul, facand-o sa se cutremure; simtea cum tot corpul ei raspunde miscarilor lui, oricat de nesemnificative ar fi fost ele. O lua din nou in brate, strangandu-i delicat talia; fu nevoita sa se ridice pe varfuri si isi sprijini barbia de umarul lui, incolacindu-si bratele in jurul gatului sau. Simti nevoia sa il simta si mai aproape, desi asta era imposibil. Trupurile lor erau lipite unul de altul, in mangaierile delicate ale soarelui de dimineata; ii simtea parfumul innebunindu-i simturile si suvitele de par moale care ii gadilau mainile albe. Mainile lui de altfel ii imbratisau spatele, realizand din cand in cand conturul subtire al siluetei micute; parea atat de mica in comparatie cu el si totusi nu era - era foarte inalta. Dar Hayden era si mai inalt ca ea, lucru ce o facu sa zambeasca din nou.

O elibera din stransoarea delicata a bratelor sale si o privi din nou, savurand parca efectele pe care le avea asupra ei; tanara isi simtea capul vajaind si trupul fierbinte cuprins de o ameteala brusca. Uita sa mai respire cand se uita la el si lucrul asta o intriga, la fel ca si celelalte reactii ilogice pe care organismul ei le avea in legatura cu fiinta lui. Mana lui o gasi din nou pe a sa, iar de data asta o trase in apa mica de la tarm. Valurile se sparsera usor la picioarele lor, iar caldura blanda o facu sa zambeasca - din nou. Chipul ei era numai zambet de cand Hayden aparuse acolo.

“-La ce te gandesti?” o intreba el, cu o nuanta de confuzie in glas.

Impactul vocii lui o lovi iar, facand-o sa se cutremure; trebuia sa invete sa controleze asta. Sa nu se mai lase invaluita de tonalitatile joase, masculine sau de zambetul strengar pe care il afisa. Simtea ca o ia razna de fiecare data si trecuse mai bine de o ora de cand se intalnisera; efectele lui asupra ei insa nu pareau a se diminea deloc.

Ii zambi la randul sau, dandu-si o suvita de par din fata; ridica usor din umeri, realizand ca de fapt nu se gandea la nimic. Toata mintea ei era plina de imaginea lui - toata fiinta ei era gata sa raspunda la orice miscare venita din partea baiatului. Ca doi magneti - daca el se misca, si ea se misca; sau invers. Se simtea atat de ciudat si in acelasi timp, atat de bine. Avea impresia ca gasise tot de ce avea nevoie ca sa fie fericita; de parca el era plasmuirea tuturor dorintelor pe care le avuse vreodata. Si in acelasi timp simtea ca nu mai avea nevoie de nimic altceva.

“-La tine” marturisi ea, in cele din urma; glasul ii tremura incet, asa ca isi pleca privirile.

Putea sa jure ca il vede cum zambeste, dar cand ii ridica din nou barbia si o privi in ochi nu mai vazu nimic din fostul suras. Doar blandete si o duiosie nemarginita; ii mangaie in treacat obrazul, iar Bell inchise ochii. Buzele lui se lipira delicat de ale ei in clipele care urmara, facand-o sa tresara incet si sa isi simta bataile inimii accelerandu-se cu fiecare secunda care trecea; ii cuprinse din nou talia si o lipi de el, simtindu-i fierbinteala trupului. Buzele lor se miscau armonios, iar ea simtea cum totul in jurul sau se opreste. Timpul nu mai insemna nimic in fata lor, secundele treceau nebunesti, agonizand in blandetea momentului. In momentul in care se despartira el ii sopti numele, iar ea il saruta usor pe obraz. Hayden surase slab, privind linia orizontului; albastrul cerului parea sa se oglindeasca in ochii lui, iar Bells incerca sa isi revina. Inima aproape ii iesea din piept, iar respiratiile ii erau atat de sacade incat puteai crede usor ca alergase cativa kilometri buni. El insa parea linistit si curand ii transmisese o parte din sentiment; o calma - observase asta in repetate randuri si ii era profund recunoscatoare. Hayden o nelinistea si tot Hayden reusea sa aduca pacea in fiinta ei; simtea ca totul se rezuma la un singur cuvant - la el. Pentru ca nu mai avea nevoie de nimic.

“-Nu vei mai fi aici cand ma voi trezi, nu?” intreba Bells, realizand brusc realitatea nedreapta.

El o privi cu blandete si o saruta usor pe frunte; lacrimile insa se adunara in ochii ei si cazura curand pe obrajii palizi din nou, lasand dare umede in urma lor. El insa le sterse, fortand-o sa il priveasca. Si simti cum se linisteste, din nou.

“-Nu te gandi la asta..nu acum” raspunse tanarul, cu vocea aproape soptita. “Hai sa vedem ce face prietena ta” continua el, dupa cateva clipe. “Va fi totul bine; iti promit” sfarsi Hayden, revenind la tonul lui vesel.

Bell zambi iar, realizand cat de instabil emotional era; trecea prin stari haotice, lipsite de vreo conexiune. Si totul din cauza lui - el era criminalul ei. In el vedea alinare si in acelasi timp distrugere; era fascinata de el si il ura in acelasi timp, pentru ca stia ca nu apartinea de realitate. Hotari insa sa nu strice momentul si il privi din nou; mainile lor erau impreunate, in timp ce mergeau incet pe plaja afundata intr-o liniste intrerupta doar de sunetul lin al valurilor.

Ajunsra curand aproape de casa in care se trezisera cele doua si intrara prin usile deschise; arunca o privire in jur, incercand sa isi inchipuie de unde stiuse Hayden ca cei doi erau acolo. Auzi insa voci in urmatoarele clipe si zambi, intorcandu-se spre el. Oare chiar stia totul? Un lucru era cert - o facea mai fericita ca oricine altcineva.

PS: Ai mila :-s =))))))))))))

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Trofeelor 1 2 3 Next » //  / Lose Control

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Trofeelor
1 2 3 Next »
/ Lose Control